Contingența este ascunsă în necesitatea suprasistemului; nu are şi nu poate fi absolutul, cum credea Sartre. Spre exemplu, pentru părinții lui Ioan Alnimănui luați cu forța de la masa cununiei, evenimentul poate fi considerat o„nefastă întâmplare”(contingență). Dacă identificăm individul sau familia dintr-o comunitate drept subsistem, pentru suprasistem (regimul comunist sovietic) însemna determinare (necesitate) în îndeplinirea planului de prizonieri de război impus de deciziile aberante ale Fiarei de la Kremlin. În sistemele sociale deterministe de acest tip, libertatea subsistemului este redusă la minim – acela de a exista. Nici libertatea de a exista nu îi este pe deplin garantată individului. Dimpotrivă! În sistemele sociale închise existența individului este garanatată de modul cum acesta este în consonanață sau se adaptează la sistem. Și nici atunci , fiindcă e suficient să fii reclamat de un turnător ca dușman de clasă, ca dreptul de a exista să-ți fie anulat. Sunt oameni, nu puțini, care iubesc mai presus de sinelibertatea pozitivă, anume aceea de a fi proprii lor stăpâni și nu pot accepta, precum oile la strungă, înscrierea în linia deterministă a sistemului social închis impus de partidul-stat sau a directivelor trasate de dictatorul fascist sau comunist. Acești oameni vor deveni fără îndoială martiri. Astfel, sistemele sociale deterministe au făcut sute d e mii de martiri.
Isaiah Berlin recunoaște că „în cazul libertății sociale și politice se ridică o problemă care nu este cu totul diferită de aceea a determinismului social și istoric.”
Conceperea unei existențe poate fi întâmplătoare, în interacțiunea dintre mascul femelă. Asta i-ar da câștig de cauză lui Sartre, în sensul afirmației sale că totul începe prin contingență.
Faptul că există specii diferite ne conduce la ideea unui anume determinism generat de genomul speciei respective, ba și în cadrul speciei, există un anume determinism impus de selecția naturală. Chiar și în cazul omului există un procent de determinare al împerecherii impus de principiul asemănării în oglindă. Nici necesitatea care rezultă din programarea materiei nu este absolută, ci mai degrabă, dacă ne este permis un imposibil oximoron, aș spune că existenţa este un absolut relativ. O lume a hazardului este una absurdă.
Dacă nici lumea programată informaţional nu este viabilă, dacă nici cea a întâmplării nu este posibilă, cum să ieşim din impas? Cum ieşim din această aporie? (fragment din eseul LIBERTATE ÎN IADUL DE LUX )
Vasile Anton Ieșeanu, 23 decembrie 2015, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu