Universul vizual al Ligiei

Haiku(Destin)
E scris în palmă
trecut şi viitor - destinul
oare cine-s eu?

Când am început să-l iubesc pe Mircea Cărtărescu!

Pe Mircea Cărtărescu, mărturisesc sincer, nu l-am iubit până în seara zilei de 18 iunie 2011, cînd întâmplător am urmărit talk show-ul Eugeniei Vodă cu acest celebru poet şi scriitor. Nu l-am iubit doar pentru că se situa politic în tabăra băsesciană, ci şi pentru că am aflat din varii surse că Mircea Cărtărescu l-ar denigra pe Eminescu.
Ba una dintre comentatoarele noii poezii, Catrinel Popa afirmă în Labirintul cu oglinzi că versul ,,vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea, deasupra’’ din ,,Poema chiuvetei’’, ar fi o ironie la Luceafărul eminescian. Nu putem şti dacă Mircea Cărtărescu a avut intenţia de a ironiza Luceafărul lui Eminescu , pe care Catrinel o decodează cu prea multă uşurătate feminină sau pentru a-l linguşi.
Nu l-am iubit, dar am început să-l iubesc când l-am auzit afirmând, încă din prima clipă a talk show-lui, că e fascinat de Eminescu. Ei bine, când un scriitor ca Mircea Cărtărescu, care citea în liceu o sută patruzeci de cărţi pe an, ajuns el însuşi un creator de cultură, afirmă că este fascinat de Eminescu mi-am dat seama de ce Eminescu nu-i fascinează pe cei mai mulţi, ci doar pe unii ca Mircea Cărtărescu.
Ce înseamnă fascinaţia? Fascinaţia e magia care îl determină pe cititor să fie cuprins de uimire și de admiraţie nemărginită, de o mare iubire spirituală pentru un anume autor . Fascinaţia îl farmecă, îl vrăjeşte, îl acaparează, pune stăpânire pe mintea, gândirea şi spiritul acestuia. Fascinaţia eminesciană nu atinge minţile snobilor sau ale miticilor în delir cultural, ci doar ale acelora cu o bogată cultură filozofică , ale acelora care dacă nu au citit ca Mircea Cărtărescu o sută patruzeci de cărţi pe an, au citit măcar cinzeci.
Pentru a fi fascinat de Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii fericite). Morala eminesciană e condiţia etică sine qua non, care aplicată în practica socială de unele popoare s-a dovedit a fi condiţia fundamentală a fericirii sociale. Un asemenea model moral este cel elveţian.
Eminescu fascinează prin aceea că propune un model moral ca o condiţie fundamentală a fericirii sociale. Din nefericire, pe puţini români îi fascinează modelul moral al lui Eminescu. Pe cei mai mulţi ,,modelul moral eminescian’’ îi lasă rece. Şi asta pentru că modelul lor moral nu este cel eminescian al ,,luptei drepte’’, ci modelul marinarului - insul şmecher, duplicitar, fariseu, periculos pentru ţară şi popor ajuns în înalta funcţie, iubit de şmecheri şi lingăi, genul de păcălitor , care ,,ne-o trage’’ în modul cel mai cinic cu putinţă.
Dintr-odată toată antipatia mea pentru Mircea Cărtărescu s-a topit. Mi-am zis: e treaba domniei sale ce simpatii politice are. M-am dumirit de ce are simpatie pentru portocalii când am aflat că d-l Liiceanu l-a invitat să publice la Humanitas, atunci când toate editurile ridicau din umeri şi-i respingeau publicarea sub motivaţia că poezia nu se vinde.
Ei, şi cum d-l Liiceanu este un inveterat pro-Băsescu, cum a fost şi pro-Iliescu şi pro-Constantinescu ( dar ce pro n-a fost filosoful de gardă la uşa puterii), Mircea Cărtărescu nu putea să facă notă discordantă , aşa că s-a supus ideologiei de grup (a se citi spiritului de gaşcă) .
Ei bine! Să nu fim răutăcioşi! Trebuie să recunoaştem că pentru gloria literară un compromis…, şi nu doar atât, ,,l-a obligat’’ la simpatie pentru mariner. Nu poţi să trădezi o prietenie veche de optsprezece ani, nu poţi să te opui ,,politicii’’ prietenului care ţi-a deschis o uşă , când toţi ceilalţi ţi-au trântit-o în nas.
Aşadar, fie că Mircea Cărtărescu este atras cu adevărat acest politician periculos şi duplicitar , fie că o face din interes, e problema dumnealui. Politicianul român de tipul marinarului poate corupe şi pe Satana, darmite pe un scriitor care aşteaptă o recunoaştere ,,politică’’.
Când Mircea Cărtărescu afirma că Eminescu îl fascinează, trebuie să-i dăm crezare că nu o face din interes, ci chiar îl fascinează, fiindcă Eminescu fascinează pe adevăratul intelectual, pe acela care s-a aplecat cu adevărat asupra scrierilor Poetului.
Există totuşi în cazul lui Mircea Cărtărescu o mare dilemă. Cum poţi să fii fascinat de Eminescu şi să aderi la politica demagogică a marinarului? Eminescu, sunt sigur, ar fi un adversar neînduplecat a fariseului. Nu putem cunoaşte ce resorturi mintale intime îi promovează această logică contradictorie! Dacă eşti fascinat de morala eminesciană nu poţi decât să-l scuipi pe duplicitar, cum l-a scuipat Eminescu pe Olimpian.
Totuşi, în pofida multor critici, Mircea Cărtărescu este un monstrum eruditionis, un adevărat intelectual. Dacă Mircea Cărtărescu citea în timpul liceului 140 de cărţi pe an, ei bine, Eminescu citea într-un an cât alţii în cinci.
Nici eu n-am fost multă vreme fascinat de Eminescu, până când l-am citit şi până i-am pătruns gândirea profundă. Fascinaţia a venit abia atunci când mi-am fundamentat o bogată cultură filozofică. Pe măsură ce l-am citit , am început să fiu tot mai fascinat de profunzimea gândirii sale filosofice.
Prin urmare, cei care afirmă , cum afirmau acei ,,mitici în delir cultural’’ , vorba lui Paul Zarifopol, din nr 265 al Dilemei , anume că ,,poezia lui ME, mă lasă rece…şi proza lui M.E. mă lasă rece…nu am nici o afinitate cu poezia lui M.E. ’’, dovedesc un snobism vulgar şi o mare goliciune culturală. Poezia lui Eminescu îi lasă rece pe cei care sunt incapabili a o înţelege. Doar pe adevăratul om de cultură, Eminescu îl fascinează. Pe semidoctul ignar…îl lasă rece. Fără fascinaţia lui Eminescu orice om de cultură rămâne rece, adică mort, adevăratul cadavru din debara, cum e, de pildă, H-R. Patapievici.

Nuvela mea a apărut în CONSTELAŢII DIAMANTINE NR. 10

http://www.scribd.com/constelatii_diamantine

Filosofia bădăranilor

Vernisaj cu bădărani  

Prima oară când am început să filozofez s-a întâmplat prin anul 1985. Plecasem cu soţia mea, Maria, la  băile Olăneşti. Luasem bilete ieftine, adică în luna septembrie, când toată lumea  bună se retrăgea din vilegiatură. În anii epocii  de aur, tratamentul era de 18 zile, acum s-a redus la 14 zile. Ar fi trebuit să stăm trei săptămâni, dar, în vile  şi hoteluri,  venise frigul nopţilor de toamnă. În economia comunistă caloriferele rămâneau reci (epoca de aur intrase în declin).                          După două săptămâni de  băut ape sulfuroase, plictisiţi de spectacolul naturii ( văzusem  aproape  tot  ce era nevăzut prin  împrejurimi, ba asistasem  şi  la  un spectacol cu Naarghita  celebra cântăreaţă româncă  de muzică indiană, acum uitată,  amintită  odată   la  Povestiri adevărate), am decis să plecăm.

În total, la Olăneşti sunt 30 de izvoare pentru varii afecţiuni, dar pentru bărbaţi, şi nu numai,  mai  era unul, al treizeci şi unulea,  la barul turn. Cum preţurile erau piperate, am fost  nevoit să  refuz tratamentul la acest  izvor.                            

Am vândut biletele de masă pentru  ultimele  patru zile la jumătate de preţ, la o pereche  sosită atunci. Ne-am  făcut bagajul şi ne-am culcat mai devreme, ca de obicei. La   ora două  dimineaţa  aveam autobuz de la Olăneşti spre Rm. Vâlcea, iar  la ora  patru tren  din Rm. Vâlcea spre Craiova. Mărturisesc, că spre deosebire de soţia mea,  am rău de noapte sau rău de somn, cum vreţi să-i spuneţi,  nu  pot să pierd o noapte fără să-mi pierd energia. 

Maria îmi spune că, după zodiacul chinezesc,  m-am născut în  cel mai slab moment energetic. Mă rog, aşa o fi, de vreme ce maică-mea la vârsta ei venerabilă are mai multă energie decât mine. La optzeci şi cinci  de ani, bătrâna  se învârte  ca  prâsnelul  prin grădină, nu stă o clipă locului, nu i-a  nici un fel de medicamente şi crede că cel mai bun panaceu e munca.             

Eu, după o noapte de nesomn mă simt ca după beţie, mahmur (îmi trebuie pe puţin două zile să mă refac). E semn că deşi mama  mea cea plină de energie m-a născut, astrele erau toate la apus (adică la minimum energetic), la naşterea mea. Aşadar,  zodiacul   chinezesc ,,m-a citit.’’          De aceea, călătoria de noapte este  pentru mine un coşmar dramatic.           

Noaptea aceea  nu  o bănuiam a fi un calvar. Să mă  trezesc la unu, să merg în staţie să prind autobuzul…era pentru mine  o alergătură epuizantă. Mă consolam totuşi cu gândul că voi  dormi în tren. Am ajuns la gară într-o stare de somnolenţă  avansată. Eram somnambul,  autist , un   zombi care executa  ordinele soţiei. ,,Ia bagajul! Du-l pe peron! Du-te şi ia bilete! Vezi ai grijă unde le pui să nu le rătăceşti!’’ Căscam şi  executam mecanic comenzile Mariei.   

Pe peron, frigul nopţii mă înţepa violent prin cămaşa subţire dar nu reuşea să mă scoată din starea de letargie. Abia aşteptam să mă văd  în compartiment  şi  să închid ochii,  chiar şi în poziţia aceea incomodă pe scaunul tare de clasa a doua nu era un culcuş  comod.

Am intrat în compartiment eu, soţia, o femeie în vârstă cu fiica ei. Bucuria mea! Cum nu mai erau alte persoane dornice să ne însoţească           m-am  întins  pe banchetă cu capul în  poalele soţiei. Pe cealaltă banchetă  s-au aşezat cele  două, mama şi fiica.                                                            Am stins becul şi cum era  ora când şi pe un paznic vigilent îl prinde somnul, toţi,  de parcă  am fi  fost narcotizaţi  sau am fi rămas fără aer, cum se întâmplă în accidentele aviatice, am căzut într-un somn greu, de plumb, ca să mă folosesc  de supra-tocită expresie, ,,de plumb’’, care sugerează  somnul profund.

Ei bine, cînd somnul  profund  vine, înseamnă că omul a intrat  în faza ultimă – aceea  a visului. Visam! Nu mai ştiu ce visam, când un ţipăt disperat m-a  adus din lumea de dincolo  în lumea reală. Am sărit  brusc în picioare, buimac şi zăpăcit. Un fum gros şi  puturos plutea în faţa mea. Sculat din somn nu realizam ce s-a întâmplat. Bătrâna lungită pe banchetă horcăia, în vrem ce  fiica ei striga disperată.  ,,Deschideţi fereastra! Apă!... Moare mama…’’ 

Deschid repede  fereastra şi desluşesc în faţa mea  un individ  gras, umflat parcă cu furtunul, blond, spălăcit.  Mă  privea indolent  cu nişte ochi mici verzi, ochi porcini - impasibili la toată  drama declanşată  de  fumul de ţigară. Individul fuma. Buimac de somn n-am ştiut cum să reacţionez. Mai  totdeauna,  ideea cea bună îmi vine mai tărziu, după ce  încep să meditez, indice că am stofă de filosof,  dar în acele momente mintea mea era  stand by şi  reacţionam cu încetinitorul.                                  Am deschis repede fereastra şi m-am  întors spre individ, dar obezul o ştersese hoţeşte, la fel cum se strecurase în compartiment. Bănuise că îmi venise  gândul cel bun – să-l  pocnesc în mutra lui  imbecilă.        

,,Mama suferă de astmă…şi e foarte posibil ca inima să-i cedeze. . ,,Aveţi o picătură de apă?’’ mă întreabă fata cu ochi mari, rugători.   ,,Doamne fereşte să facă stop cardiac, aici în  compartiment. Am oroare de situaţii  din acestea  morbide, n-am nici vocaţie medicală şi nici n-aş  şti cum să procedez. Îmi lipseşte simţul practic.     

Fata îi desfăcuse maică-săi  nasturii de la bluză, îşi  strecurase  mâna la pieptul bătrânei  şi-ii  masa disperată zona în care era  inima femeii  Mă  uit la Maria, ea se uită la mine. Nu! Nu, nu aveam nici o picătură  de apă.                                                                                         Mă simţeam  jenat şi neputincios. Nu luasem apă cu noi.  Până la Craiova era o zvârlitură de băţ. Şi cine bea apă dimineaţa! Femeia culcată, galbenă ca ceara, aproape pământie  abia  îşi trăgea respiraţia .  ,,Vă rog, mergeţi şi căutaţi o picătură de apă…’’ îmi strigă disperată fata.                  

 Am  plecat. Deschideam uşa de la compartimente  şi întrebam ,,Are cineva  o picătură de apă? I s-a  făcut rău unei femei, are astmă!..’’   Nimeni nu răspundea. Unii mă  priveau  sictiriţi că-i deranjam din somn, alţii  îmi răspundeau ironici ori nervoşi că i-am trezit. Ridicau din umeri. Se întorceau pe partea cealaltă, îşi rezemau capul de suportul  banchetei şi plecau iar în lumea  viselor. Nimeni nu avea apă.

Unde să găsesc apă? La WC  nici vorbă. Pe vremea aceea a  declinului comunist, ceferiştii  nu se mai  sinchiseau să pună apă  pentru spălat, darmite de băut, în trenul personal. Mizeria socialistă putea fi văzută,  în toată grandoarea ei, în toate  mijloacele de transport în comun,  dar   mai cu seamă în  trenurile personale.

După trei, patru compartimente, convins că a căuta apă într-un tren  personal  e o întreprindere absurdă, am renunţat. La capătul vagonului, individul întors cu spatele,  savura netulburat o  nouă  ţigară. M-am întors în compartiment! Altfel, aş fi fost nevoit să-i aplic o scatoalcă în mutra lui porcină.                

Am revenit jenat că n-am reuşit să-i fiu de folos femeii.  ,, Îmi pare rău. Nu găsesc apă!’’,  i-am spus fetei.  ,,Mama şi-a mai revenit… aerul curat  de-afară i-a făcut bine…’’                                                                    Femeia stătea cu capul în poala fetei,  respira mai uşor. Şi culoarea feţei părea să-i fi revenit la normal. Mâna fetei continua  să-i maseze zona inimii.   ,,Lăsaţi doar geamul întredeschis!’’ m-a rugat  fata.   M-am sculat, am făcut sul   perdeaua de la  fereastră  şi am  folosit-o ca tampon între fereastră glisantă şi rama de sus,  suficient pentru a lăsa   aerul proaspăt să pătrundă în compartiment. Odată cu aerul pătrundea şi zgomotele de-afară,  aşa că mi-a luat adio de la somn.                               

,,Cum a putut individul să aprindă ţigara în compartiment cu geamul închis cu uşa închisă’’, întreabă revoltată  Maria. ,,Ei cum?’’  ,,Un individ cu cât se îngraşă  mai mult cu atât devine mai nesimţit. Un bădăran, la care nesimţirea e direct proporţională cu grăsimea,’’ am zis eu, emiţând prima   mea cugetare filozofică.                                                                    Am trăit multă vreme convins de acest  mare adevăr  filozofic general valabil, anume că  un individ cu cât se îngraşă mai  mult cu atât devine mai nesimţit. De atunci, i-am suspectat  pe toţii obezii   de  nesimţire. Nesimţirea, ziceam,  e direct proporţională  cu greutatea pe care o un  individ  peste standardul normal de greutate.

Pe vremea aceea, a  epocii de aur,  politica de stat a  înfometării populaţiei,   impuse de Ceaşcă şi comitetul său central , producea  puţini oameni graşi. Astăzi, însă, din nefericire şi eu mă număr printre ei. Totuşi, bunul simţ nu mi s-a atrofiat.

Atunci ce produce nesimţirea? Nu obezitatea, ci altceva îl face pe om nesimţit.               

    

Zilele trecute, un asemenea  individ avea să-mi probeze indubitabil, un alt adevăr universal valabil cu privire la nesimţire. Numai într-o proporţie  foarte  mică  supraponderalii corespundeau  cugetării mele. Cum aceştia tind, în zilele noastre să ia proporţii de masă,  kilogramele în plus  produc nesimţire, doar într-un grad mic. Cu adevărat nesimţit este parvenitul sau arivistul,   fie  de pe malurile Dâmboviţei, fie de pe  malurile Bahluiului.     

Zilele trecute,   poeta  ieşeancă,  Dorina Violeta Neculce,   m-a   invitat la Casa Pogor, la fosta sală a  Junimii, la  vernisajul pictorului Constantin Severin. Am pătruns cu emoţie , nu doar  pentru că era prima oară când puneam piciorul  pe-acolo, ci pentru că, acolo, la Casa Pogor,  ,,M. Eminescu, filosof’’(aşa semna la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei ,,România’’), îşi  făcuse intrarea în lumea literară. Am făcut cunoştinţă cu gazda, d-na  Rodica Rodean,  cineva ne-a făcut poze, m-am uitat la tablourile expuse  şi apoi s-a făcut linişte. 

Criticul Valentin Ciucă a ţinut un mic  discurs în care a prezentat pictura ardeleanului Constantin Severin,  din Baia de Aramă ,actualmente stabilit în Suceava, ca o inspiraţie din Gauguin.  Artistul, emoţionat, după cum vedeam, după terminare  discursului  s-a îndreptat spre  un bărbat, dacă nu obez,  oarecum  corpolent, l-a luat de mână şi l-a postat în stânga lui. M-am gândit că e  un prieten, cunoştinţă veche.

În dreapta  lui se afla o doamnă mică de statură. Nu ştiam ce hram poartă. A început să  vorbească   şi mi-am dat seama că  şi această doamnă trebuie să fie un om de cultură, un critic de artă. Ea a precizat că pictura lui Constantin Severin s-a inspirat din arhetipul jungian  şi a definit  pictura acestuia drept  o filozofie a   ,,expresionismului  arhetipal’’.  

Devenisem mai atent la ce spunea  doamna, când  corpolentul  din dreapta pictorului  a întrerupt-o brutal, fără să-i ceară acordul  şi a început să peroreze  despre  imoralitatea tineretului  de astăzi. Nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat  privirile spre tablouri. De mine s-a apropiat o doamnă în vârstă, am aflat mai apoi că se numeşte Livia Ciupercă şi îmi zice: ,,Îmi venea să intervin  şi să-l opresc… pe acest…’’  Doamna se abţine să-i pună vreo etichetă.    ,,Dar cine e domnul?’’ ,, Nu ştiţi.’’ ,,E doctorul  Hortensiu Aldea, colecţionar de artă.’’

A, mă dumiresc  eu.  Aşa se  explică de ce pictorul  a mers la el, l-a  luat prieteneşte de mână şi l-a postat  în stânga lui. Pictorul vrea să-şi vândă tablourile  şi  este nevoit  să accepte abuzarea invitaţilor de  către acest bădăran  cu ifose de mare telectual.                                                     ,,E un bădăran, un trouble fête’’, îi spun eu  doamnei, ,,insul care strică buna dispoziţie, la orice distracţie. Şi doamna aceea mignonă, care a întrerupt-o, acest  individ cu peroraţia lui imbecilă, cine e?    E profesoară, doctor  în filologie, cu multe studii şi cercetări, şefă de promoţie la colegiul Racoviţă,   a venit cu studenţii la vernisaj.’’  ,,Şi cum e posibil  să nu  reacţioneze la  mojicia  acestui colecţionar?  A desconsiderat-o  în faţa  studenţilor ei, iar pe studenţi, adică pe generaţia tânără, i-a  admonestat, erijându-se în mare moralist, el,   un parvenit care a făcut avere, ştim noi cum…’’ Am plecat, împreună  cu doamna Livia Ciupercă, n-am mai  rămas să-i ascult  absurdităţile pe care le debita  preopinentul doctor , ajuns colecţionar de artă.   

 Cum poate să se manifeste astfel? Eu sunt  pentru prima oară aici, nu cunosc pe nimeni, decât pe doamna Neculce  şi nu pot să   fac pe-a cavalerul dreptăţii, dar, cineva ar fi trebuit  să-l admonesteze elegant  pe impardonabilul  bădăran. Chiar doamna profesoară pe care individul a anulat-o. Asta-i filosofia vanitosului - te anulez pe tine să mă  ridic pe mine. Bădăranul  nu a avut respect nici  pentru  femeie, nici  pentru  cadru didactic, nici  pentru   studiile ei cu atât   mai puţin pentru străduinţa profesoarei de  a ţine studenţilor o lecţie de cultură. Nu, el era cel important, cel căruia publicul , adică noi  nu-i  acordam suficientă importanţă:  ,,Sărut mâna coane Aldea!’’                                                                                                                                                                                                                                                   

  Pe drum  spre casă mi-am revizuit maxima mea. Am ajuns la concluzia că nu obezitatea ci  bogăţia  îl face pe om bădăran.  Dar cum bogatul  e şi obez, maxima rămâne valabilă. Bogăţia, mai ales, bogăţia obţinută  prin mijloace ilicite,  îl umple pe individul parvenit de vanitate şi de nesimţire.  

Cu cât un individ devine mai bogat, mi-am  zis,  cu atât devine mai nesimţit în relaţiile cu ceilalţi.  E suficient ca un individ  să-şi cumpere o maşină mai  scumpă, atunci începe  să  creadă că este mai deştept,  cu exact 30  de centimetri (  distanţa de la  pământ la punte), faţă  de ceilalţi oameni.  Inflaţia minţii  îi creşte în aceeaşi proporţie cu starea de bogăţie. E o psihologie de bădăran, care se formează în  timp, pe de o parte provocată de propria inflaţie, pe de altă parte susţinută de lingăi, care îl  linguşesc.   Un individ, care se  îmbogăţeşte peste noapte din venituri ilicite, de regulă, acela este nesimţitul. Parvenitul din zilele noastre se  erijează pas cu pas în omul tiranic,  abuziv  şi bădăran.                        Nu pot să  trec peste incident. Mă obsedează ideea şi mă gândesc tot mai mult la un pamflet. Nu pot să dorm. Trebuie să scriu despre asemenea specimene.       

O întreb pe poeta Dorina Neculce, dacă supăr pe cineva din Asociaţia Universul prieteniei, dacă am să  scriu un pamflet despre  colecţionarul-bădăran, Hortensiu Aldea. Nu, îmi răspunde poeta,   dar e  omul  care poate cumpăra jumătate de oraş. Au! Ca-n America lui Al Capone.  Ei, îmi zic eu,  o cumpăra gangsterul-colecţionar  jumătate din Iaşi, dar eu fac parte din cealaltă jumătate, aceea pe care indivizi de tipul lui Aldea,  nu o pot cumpăra.

Îmi amintesc de cartea ,,Miliardarii  şi mieria lor morală’’ , a unui coleg de facultate şi de breaslă al lui Păunescu, a  ziaristului  Dumitru Constantin. Vorbind despre Zaharoff, autorul afirmă că  ,, filosofia lui   continuă   să facă mulţi  aderenţi’’. Da, bogăţia  atrage ca muştele la miere şi  bogaţii îşi formează imediat o anume filozofie, aceea al lui Callicles, care-i spunea înţeleptului Socrate,  că   înţelepciunea  este o imbecilitate. Se formează  astfel o filozofie  a bădăranilor, care contestă tocmai fundamentele înţelepciunii.  Eu sunt cel ce sunt, adică  un fel de dumnezeu , care poate cumpăra ,, jumătate din oraş’’ sau chiar  oraşul întreg,  a cărei vocaţie este filosofia  machiavelică a omului lipsit de scrupule  şi de umanitate, pentru care unica valoare este banul.   

În aceeaşi filozofie  a bădăranilor se înscriu politicienii, pe care noi, inocenţi şi creduli,   îi alegem ca  pe cei mai drepţi, iar  ei servesc interesele  lor şi ale  bogaţilor care  i-au corupt. Cum spunea G. B. Show, în celebra sa piesă de teatru, Major Barbara. ,,Iar dacă alţii doresc altceva, care-mi  va micşora dividendele, atunci vei recurge la poliţie, armată.  În schimb, ţi se va acorda protecţia ziarelor mele. Şi tu vei putea savura  că  eşti un mare om de stat.’’

Iată cum, un bădăran  ca cel de-al  treilea   … escu, care a  ajuns   mare om de stat - primul  om în statul român, cu ajutorul unor asemenea  îmbogăţiţi. Fără îndoială că realegerea lui Traian Băsescu  poartă girul  unor asemenea parveniţi  bădărani. Altfel, nu se explică logica  cu care politica portocaliilor  este îndreptată împotriva propriului popor.

Traian Băsescu plăteşte acum ,, mogulilor’’ săi,  realegerea în funcţia  de preşedinte. A lua de la cei mulţi şi a da celor puţini, iată politica lui de haiduc reconvertit  sau de  pirat îmbogăţit. Toată filozofia bădăranilor  se reduce la excrocherie şi abuz de încredere. Logica lor este aceea a  minciunii - sofistica, în  care  individul bogat ca şi cel  ajuns la putere  crede că  ,,este măsura  tuturor lucrurilor,  a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.’’                                Pentru politicieni, a face  din  negru alb şi din alb negru sau din ţânţar armăsar ori din armăsar ţânţar ţine de această filozofie a omului-bădăran pentru care bunul simţ şi înţelepciunea  sunt imbecilităţi  pentru omul comun.       

Pictura-pamflet a pictorului Ştefan Potop cu Pinalty ţinând-o în braţe  pe Elena Udrea este  sugestivă. Expoziţia cu realizările  oraşului  pe care a iniţiat-o pictorul  nemţeam  ar fi  trebuit să se intituleze ,,Vernisaj cu bădărani.’’                                                                                                                         

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                               

Universul vizual al Ligiei

Haiku(Copacul vieţii)


Iubirea naşte 
copii - în grădina-Rai 
copacul vieţii

Cum a construit Eminescu o casă pentru artişti!

Moto: ,,Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât  în mocirla vremurilor de azi.’’ M. Eminescu

        Era prea mândru în sărăcia lui. Om al dreptăţii, Eminescu nu accepta  nici pomana , nici  compromisul. Nu voia pomana nimănui.  Titu Maiorescu va organiza ample subscripţii publice pentru ajutorarea poetului,  inclusiv,  organizarea de conferinţe publice , cum a fost cea al lui Alecsandri la Ateneul din Bucureşti , fapt consemnat , după cum ne spune Perpessicius, în una din scrisorile trimise surorii sale Emilia Maiorescu-Humpel.                       

Şi  l-a ajutat cu bani pe Eminescu.

 Numai că nu a făcut-o dintr-o pornire generoasă (atâta vreme cât îşi nota cu scrupulozitatea unui Hagi Tudose în jurnalul lui  ,,Însemnări zilnice’’ banii cheltuiţi pentru poet, ,, pe spezele mele’’) este departe de a fi fost pură generozitate, cât mai cu seamă , credem noi , un sentiment al vinovăţiei pe  care, inconştient, îl  simţea  faţă de Poet.                      

Deşi  Perpessicius susţine că ,, multe vor fi prilejuite , nici unul însă atât de categoric,  ca în afecţiunea pe cea a purtat lui Eminescu’’ ( Perpessicius – Eminesciana, vol. 1, p. 13), avem  mari îndoieli asupra  purităţii  sentimentelor Olimpianului. E adevărat că  solicitudine  s-a manifestat la  Maiorescu faţă de  Eminescu,  dar abia  după îmbolnăvirea Poetului. 

Până la îmbolnăvire, ce-a făcut Olimpianul pentru Eminescu?  Un salariu decent pentru munca de salahor (în timp ce confraţii lui  de condei, Slavici şi Caragiale, se  furişau de la datoria gazetărească, el rămânea să facă toată munca de la gazetă de la  editorial la  articolul de fond, cronica externă , ştirile interne),  la Timpul. 

O femeia angajată pe spezele  Timpului,   care să-i spele hainele şi să-i facă de mâncare, să-l scutească astfel de micile şi inerentele necesităţi existenţiale  şi de toate mizeriile, la care era supus, trăind ca burlac,  singur în sărăcia lui nu ar fi fost o gaură în bugetul  conservatorilor. Dar de unde atâta mărinimie la aceşti lacomi şi perfizi.    

Asta ar fi trebuit să facă Maiorescu  pentru Eminescu.  Dar nu a făcut, iar Poetul,  din prea mare bun simţ,   nu a cerut.  Olimpianul sau nu vedea sau nu voia să vadă neputinţele omului Eminescu, care trăia ca un pustnic , fără  ajutorul  de bază  pentru orice  bărbat – femeia. 

Era nevoit, cel mai adesea,   să-şi rezerve o  mare parte din timp pentru necesităţile existenţiale. Poate, de aceea a  tânjit   atât de mult Eminescu după o femeie văzut   în Bălăuca,  pe o Atât de fragedă(abstinenţa la bărbat  induce sindromul –  toate femeile  sunt prinţese).                          

Abia după îmbolnăvirea Poetului s-a trezit  generozitatea lui Zeus.   Credem că  Titu Maiorescu, spre a-şi menaja conştiinţa vinovată faţă de Eminescu, care  intrat  alături de  Junimea conservatoare  în politică ar fi trebuit să-l ajute frăţeşte.  Dar nu.  El   i-a  stors şi ultima vlagă de spirit la Timpul şi  a  manifestat    generozitate  abia după îmbolnăvirea lui.

Toată structura lui psihocomportamentală  îl  arăta  a fi  un   duplicitar, un fariseu.  Maiorescu  era un  cabotin  pentru care a părea era mai important decât a fi.  Încă  de la începutul intrării sale pe scena culturală a vremii s-a dovedit a fi , ca toţi politicienii, un  teatralist . Nu întâmplător îşi regiza intrările la Banca României   din Iaşi,  pe când  îşi  ţinea, aici, celebrele lui  prelecţiuni populare, pozând în  savant şi filozof,  în faţa protipendadei ieşene şi mai ales a cuconetului.

Nu atât prelecţiunile în  sine erau pasiunea lui, cât efectul scontat  cînd îşi făcea intrarea în scenă. ,,Nu sosea decât cu două-trei minute înainte de ora fixată, povesteşte George Panu,  venind, căuta ca publicul să nu-l vadă, sau cât mai puţin să-l vadă; la scară sărea repede din trăsură – care în genere era cu coşul  ridicat, - se furişa  incognito prin coridoare lăturalnice pentru a nu fi văzut de public şi se introducea în camera ale cărei uşi dădeau în salon. La un momnet dat  - ora fix 2- un sevitor  deschidea brusc amândouă canaturile   uşei iar oratorul îşi făcea subit intrarea.(George Panu  -  Amintiri de la ,,Junimea’’  din Iaşi , Ed.  Minerva , Bucureşti , 1998, pp. 7-8). Este evident, că omul nu avea nimic cu pasiunea pentru  filozofie, cât mai ales cu pasiunea pentru   imagine spre  a-şi asigura, ca orice arivist, ascensiunea socială.  Că are totuşi nişte   merite  în literatură şi filozofie, asta nu-l scuteşte de vinovăţia fariseismului  pe care a manifestat-o în relaţia sa cu Eminescu şi nu numai.                     

 Nu aderăm, întru totul la teza conspiraţionistă, dar regăsim în toată atitudinea lui Zeus  faţă  de poet  un fariseism fatalist .                          Încercarea lui Titu Maiorescu de a face o ,,metafizică a geniului’’  nu-l disculpă de uitarea că şi geniul e om şi are  nevoie de un minim  de  nevoi şi nu poate fi exploatat ca un robot , cum l-au exploatat conservatorii la Timpul.

În articolul Ironie, Caragiale avea să-i  amintească  lui Zeus, de tristul adevăr - sărăcia materială al lui Eminescu, de foamea pe care a îndurat-o   şi  de care  nu i-a păsat. Este drept că Titu  Maiorescu l-a ajutat, dar Junimea politică conservatoare ar fi putut găsi o modalitate  de salarizare  onorabilă pentru Poet, cum au  găsit pentru  atâţia fripturişti din veacul lui Eminescu şi cum se găsesc şi azi  atâtea  sinecuri, pentru atâtea secături ale clientelei politice.

E strigător la cer că nu sunt bani pentru salarii  şi pensii, dar pentru otrepele  politice se găsesc. O, amară ţară! ,, De ce nu vii tu Ţepeş, Doamne?’’ ,,De foame, scria Caragiale,în Ironie,  nu pierea ce-i drept, dar  trebuia să-şi  măsure  bucăţica pentru ca să-i  ajungă şi pentru a doua zi; rupt şi zdrenţăros nu umbla; dar hainele şi le purta de două ori, întâi  pe faţă şi-apoi pe dos, pentru că iarna ele trebuie să ajute plapomii.’’ (Şerban Cioculescu  - Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti,1977,   p.159).  Nu de ajutor material, avea nevoie Eminescu, cum adesea scria Maiorescu în  voluminosul său  Jurnal ,,pe socoteala mea’’ , ci de o plată onestă pentru munca sa.

 Teoria  lui Maiorescu  e în sine  absurdă, anume  că opera de artă nu poate fi evaluată material spre a fi retribuită. Cel care avea să lupte şi să câştige drepturile de autor, va fi practicul Caragiale. Majoritatea junimiştilor vor fi răsplătiţi cu varii sinecuri, chiar  şi Eminescu trimis la  studii la Berlin, dar când a început munca de salahor  la Timpul,  toţi junimiştii conservatori  au uitat că mai trebuie şi răsplătit, măcar atât  cât să nu  ducă grija zilei de a doua zi, să nu se împrumute de la amici şi să fie mereu  în situaţia umilă de datornic. 

Dar  Zeus, acuzat pe drept de unele gazete, anume  că Eminescu  a fost lăsat în  mizerie,   îl vedea pe  Poet,  în ,,Eminescu şi  poezia lui’’   ca trăind ,, exclusiv  în lumea ideilor generale ce şi le impusese şi le avea pururi la îndemână’’, uita pesemne  că acest geniu,  ,,de o covârşitoare inteligenţă’’,  era  o fiinţă umană şi ca orice fiinţă umană avea şi el nevoi instinctuale minime ce trebuiau satisfăcute măcar la modul decent, dacă nu la nivelul pe care şi.l permitea el.

Această situaţie  mizerabilă, la care a fost supus Eminescu,  îmi aminteşte  de primul mare moralist al lumii, Socrate,  care conştient de ajutorul dat concetăţenilor săi atenieni, prin sârguinţa cu care i-a învăţat maieutica adevărului, ceruse  pentru prima şi ultima oară,  la proces, un onorariu  foarte  modest, în comparaţie cu a sofiştilor,  anume,  să ia masa în pritaneu.

Eminescu s-a dovedit   a fi pentru   români, ceea ce a fost Socrate pentru atenieni – ,,un tăun’’ care înţepa la muncă  ,,calul mare şi leneş al cetăţii’’.   Asemănarea cu  Socrate , nu este  întâmplătoare, căci cine la citit pe Eminescu , poate a-l socoti, alături  de Socrate, primul mare filozof şi primul  mare moralist al romînilor şi chiar  al lumii.     

Toată  munca sa de la Timpul se constituie într-un amplu proiect moralizator şi, prin asta, Eminescu poate fi numit, fără suspiciunea de a-i face o apologetică  nemeritată, ca primul mare  moralist român şi unul din  marii moralişti  ai lumii.                             

Dacă citim sau recitim dialogul lui Platon, parcă-l vedem aievea pe Eminescu descris asemenea  lui Socrate  de un Platon al românilor,  ca fiind  un acelaşi  moralist  ca şi Socrate ,,care niciodată nu s-a abătut  de la dreptate de teama morţii’’. Dacă e să  presupunem un asemnea Platon , îl vom  presupune pe Maiorescu, drept  un Platon al românilor (asemănarea e posibilă  măcar prin descrierea caracterului eminescian  care se aseamănă atât de izbitor cu cel al lui Socrate )  ,, Cine-şi dă seama de o asemenea  înţelege  îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu  cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale , ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.’’ ( Titu Maiorescu, Din critice, Ed. Tineretului, Bucureşti ,1967,   p. 273) .                                                  

Adevărat  grăieşte Zeus, dar un salariu onorabil, la Timpul,   l-ar fi scutit de umilinţa veşnicilor împrumuturi  şi de timpul pierdut cu chivernisirea banilor. De aceea, din acest punct de vedere discursul lui Maiorescu  îmi  apare  ca fariseic, un discurs specific  politicianului   şi  nu a filosofului şi criticului literar. Dacă Eminescu plutea, asemenea lui Socrate deasupra norilor ( despre faptul că  Socrate era cu capul în nori  o spune Aristofan în comedia  ,,Norii’’), stătea la îndemâna politicianului şi omului practic Maiorescu să-l scutească de mizeriile unei vieţi silnice.               

Faptul că i-a dejucat,  în  modul acela sadic,  ultima şansă i  de a-şi găsi un ajutor practic, prin căsătoria cu Veronica, (Eminescu avea nevoie, cum toţi avem nevoie de o femeie, ca ajutor), aici îi găsim lui Maiorescu marea eroare umană. Eminescu nu ar mai fi fost ce a fost, cum încearcă Maiorescu să-şi consoleze  conştiinţa încărcată şi să ne amăgească?!  Noi credem că ar fi realizat mult mai mult, dacă  criticul  nu-i dădea lovitura de graţie  în ziua de 28 iunie 1983, mărturisindu-i, în modul cel  mai josnic despre  aventura Veronicăi  cu cel mai bun prieten al Poetului  - Caragiale.  Pentru Eminescu aflat în stare depresivă a  fost pumnalul înfipt  mişeleşte  în inimă  de cel care ar fi  trebuit să-l menajeze.  În puritatea lui de poet,  Eminescu  nu a putut suporta ideea trădării celor mai apropiaţi de sufletul lui. El credea cu tot sufletul  în puritatea iubirii şi a prieteniei.  De acea, dincolo de viziunile conspiraţioniste ale unor exegeţi, îl găsesc ca principal vinovat pe acest infam Maiorescu.                                                              

Eminescu nu plutea  şi cu  trupul deasupra lumii, cum încearcă, în modul lui caracteristic,  neonest, a se dezvinovăţi Maiorescu . Existenţa umană  reclama un minim de subzistenţă, care i se cuvenea cu prisosinţă. Dar Maiorescu de la înălţimea Olimpianului nu voia  să vadă crudul adevăr.  În aceeaşi viziune asupra  ,,metafizicii geniului’’, din care transpare un absurd cinism,   el spune: ,,A vorbi  de mizeria materială a lui Eminescu  însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe  care cel dintâi a respins-o.[…] Să fi avut ca redactor la Timpul mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atâta era. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna(Sic!) ’’ (ibid., pp. 272-273).                                            

Rămâi crucit şi profund mâhnit   de câtă  lipsă de inteligenţă emoţională  a putut să dea dovadă Zeus,  de cât cinism a dat  dovadă  în relaţia sa cu Poetul.   Eminescu era mereu datornic la amici,  îşi consemna cu scrupulozitate datoriile  pe care le avea de achitat faţă de prieteni,   se  îngrijea singur  de mutatul de la o gazdă la alta, trăind în chilii ,, sub nişte bolţi scunde afumate’’, de unde, adesea, iarna îl gonea frigul de-acasă şi mergea la cafenea să se încălzească. El visa, aşa cum consemnează Vlahuţă în ,,File rupte’’, la o casă pentru artişti.  ,,Toată ziua aceea am stat împreună şi am făcut planuri. Atunci am zidit noi o casă pentru  artişti , - un adevărat palat.[…] Seara, însă, la birt, a trebuit să ne facem socotelile, pentru că toată averea noastră  efectivă se încheia în trei lei, şi vroiam s-avem şi de-aici , mai ales un excedent …  pentru ţigări ’’( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed.Sport -Turism, Bucureşti , 1978,  p. 262).                                                                                    

 Visul lui Eminescu şi al lui  Vlahuţă de a construi o casă  pentru artişti  a rămas doar un vis. Casa pentru artişti, la care visase Eminescu să locuiască,   aşa cum visa Socrate să mănânce în pritaneu, s-a  dovedit a fi mormântului lui. ,,El  nu a fost când era, el e când nu e.’’ ( Muşat şi ursitoarele, în  Opere  alese II, pp. 484-488).  Mâine, 15 iunie 2011 se împlinesc 122 de ani de la moartea poetului  naţional.   (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu , filosof’’ )