Pe Mircea Cărtărescu, mărturisesc sincer, nu l-am iubit până în seara zilei de 18 iunie 2011, cînd întâmplător am urmărit talk show-ul Eugeniei Vodă cu acest celebru poet şi scriitor. Nu l-am iubit doar pentru că se situa politic în tabăra băsesciană, ci şi pentru că am aflat din varii surse că Mircea Cărtărescu l-ar denigra pe Eminescu.
Ba una dintre comentatoarele noii poezii, Catrinel Popa afirmă în Labirintul cu oglinzi că versul ,,vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea, deasupra’’ din ,,Poema chiuvetei’’, ar fi o ironie la Luceafărul eminescian. Nu putem şti dacă Mircea Cărtărescu a avut intenţia de a ironiza Luceafărul lui Eminescu , pe care Catrinel o decodează cu prea multă uşurătate feminină sau pentru a-l linguşi.
Nu l-am iubit, dar am început să-l iubesc când l-am auzit afirmând, încă din prima clipă a talk show-lui, că e fascinat de Eminescu. Ei bine, când un scriitor ca Mircea Cărtărescu, care citea în liceu o sută patruzeci de cărţi pe an, ajuns el însuşi un creator de cultură, afirmă că este fascinat de Eminescu mi-am dat seama de ce Eminescu nu-i fascinează pe cei mai mulţi, ci doar pe unii ca Mircea Cărtărescu.
Ce înseamnă fascinaţia? Fascinaţia e magia care îl determină pe cititor să fie cuprins de uimire și de admiraţie nemărginită, de o mare iubire spirituală pentru un anume autor . Fascinaţia îl farmecă, îl vrăjeşte, îl acaparează, pune stăpânire pe mintea, gândirea şi spiritul acestuia. Fascinaţia eminesciană nu atinge minţile snobilor sau ale miticilor în delir cultural, ci doar ale acelora cu o bogată cultură filozofică , ale acelora care dacă nu au citit ca Mircea Cărtărescu o sută patruzeci de cărţi pe an, au citit măcar cinzeci.
Pentru a fi fascinat de Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii fericite). Morala eminesciană e condiţia etică sine qua non, care aplicată în practica socială de unele popoare s-a dovedit a fi condiţia fundamentală a fericirii sociale. Un asemenea model moral este cel elveţian.
Eminescu fascinează prin aceea că propune un model moral ca o condiţie fundamentală a fericirii sociale. Din nefericire, pe puţini români îi fascinează modelul moral al lui Eminescu. Pe cei mai mulţi ,,modelul moral eminescian’’ îi lasă rece. Şi asta pentru că modelul lor moral nu este cel eminescian al ,,luptei drepte’’, ci modelul marinarului - insul şmecher, duplicitar, fariseu, periculos pentru ţară şi popor ajuns în înalta funcţie, iubit de şmecheri şi lingăi, genul de păcălitor , care ,,ne-o trage’’ în modul cel mai cinic cu putinţă.
Dintr-odată toată antipatia mea pentru Mircea Cărtărescu s-a topit. Mi-am zis: e treaba domniei sale ce simpatii politice are. M-am dumirit de ce are simpatie pentru portocalii când am aflat că d-l Liiceanu l-a invitat să publice la Humanitas, atunci când toate editurile ridicau din umeri şi-i respingeau publicarea sub motivaţia că poezia nu se vinde.
Ei, şi cum d-l Liiceanu este un inveterat pro-Băsescu, cum a fost şi pro-Iliescu şi pro-Constantinescu ( dar ce pro n-a fost filosoful de gardă la uşa puterii), Mircea Cărtărescu nu putea să facă notă discordantă , aşa că s-a supus ideologiei de grup (a se citi spiritului de gaşcă) .
Ei bine! Să nu fim răutăcioşi! Trebuie să recunoaştem că pentru gloria literară un compromis…, şi nu doar atât, ,,l-a obligat’’ la simpatie pentru mariner. Nu poţi să trădezi o prietenie veche de optsprezece ani, nu poţi să te opui ,,politicii’’ prietenului care ţi-a deschis o uşă , când toţi ceilalţi ţi-au trântit-o în nas.
Aşadar, fie că Mircea Cărtărescu este atras cu adevărat acest politician periculos şi duplicitar , fie că o face din interes, e problema dumnealui. Politicianul român de tipul marinarului poate corupe şi pe Satana, darmite pe un scriitor care aşteaptă o recunoaştere ,,politică’’.
Când Mircea Cărtărescu afirma că Eminescu îl fascinează, trebuie să-i dăm crezare că nu o face din interes, ci chiar îl fascinează, fiindcă Eminescu fascinează pe adevăratul intelectual, pe acela care s-a aplecat cu adevărat asupra scrierilor Poetului.
Există totuşi în cazul lui Mircea Cărtărescu o mare dilemă. Cum poţi să fii fascinat de Eminescu şi să aderi la politica demagogică a marinarului? Eminescu, sunt sigur, ar fi un adversar neînduplecat a fariseului. Nu putem cunoaşte ce resorturi mintale intime îi promovează această logică contradictorie! Dacă eşti fascinat de morala eminesciană nu poţi decât să-l scuipi pe duplicitar, cum l-a scuipat Eminescu pe Olimpian.
Totuşi, în pofida multor critici, Mircea Cărtărescu este un monstrum eruditionis, un adevărat intelectual. Dacă Mircea Cărtărescu citea în timpul liceului 140 de cărţi pe an, ei bine, Eminescu citea într-un an cât alţii în cinci.
Nici eu n-am fost multă vreme fascinat de Eminescu, până când l-am citit şi până i-am pătruns gândirea profundă. Fascinaţia a venit abia atunci când mi-am fundamentat o bogată cultură filozofică. Pe măsură ce l-am citit , am început să fiu tot mai fascinat de profunzimea gândirii sale filosofice.
Prin urmare, cei care afirmă , cum afirmau acei ,,mitici în delir cultural’’ , vorba lui Paul Zarifopol, din nr 265 al Dilemei , anume că ,,poezia lui ME, mă lasă rece…şi proza lui M.E. mă lasă rece…nu am nici o afinitate cu poezia lui M.E. ’’, dovedesc un snobism vulgar şi o mare goliciune culturală. Poezia lui Eminescu îi lasă rece pe cei care sunt incapabili a o înţelege. Doar pe adevăratul om de cultură, Eminescu îl fascinează. Pe semidoctul ignar…îl lasă rece. Fără fascinaţia lui Eminescu orice om de cultură rămâne rece, adică mort, adevăratul cadavru din debara, cum e, de pildă, H-R. Patapievici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu