Vernisaj cu bădărani
Prima oară când am început să filozofez s-a întâmplat prin anul 1985. Plecasem cu soţia mea, Maria, la băile Olăneşti. Luasem bilete ieftine, adică în luna septembrie, când toată lumea bună se retrăgea din vilegiatură. În anii epocii de aur, tratamentul era de 18 zile, acum s-a redus la 14 zile. Ar fi trebuit să stăm trei săptămâni, dar, în vile şi hoteluri, venise frigul nopţilor de toamnă. În economia comunistă caloriferele rămâneau reci (epoca de aur intrase în declin). După două săptămâni de băut ape sulfuroase, plictisiţi de spectacolul naturii ( văzusem aproape tot ce era nevăzut prin împrejurimi, ba asistasem şi la un spectacol cu Naarghita celebra cântăreaţă româncă de muzică indiană, acum uitată, amintită odată la Povestiri adevărate), am decis să plecăm.
În total, la Olăneşti sunt 30 de izvoare pentru varii afecţiuni, dar pentru bărbaţi, şi nu numai, mai era unul, al treizeci şi unulea, la barul turn. Cum preţurile erau piperate, am fost nevoit să refuz tratamentul la acest izvor.
Am vândut biletele de masă pentru ultimele patru zile la jumătate de preţ, la o pereche sosită atunci. Ne-am făcut bagajul şi ne-am culcat mai devreme, ca de obicei. La ora două dimineaţa aveam autobuz de la Olăneşti spre Rm. Vâlcea, iar la ora patru tren din Rm. Vâlcea spre Craiova. Mărturisesc, că spre deosebire de soţia mea, am rău de noapte sau rău de somn, cum vreţi să-i spuneţi, nu pot să pierd o noapte fără să-mi pierd energia.
Maria îmi spune că, după zodiacul chinezesc, m-am născut în cel mai slab moment energetic. Mă rog, aşa o fi, de vreme ce maică-mea la vârsta ei venerabilă are mai multă energie decât mine. La optzeci şi cinci de ani, bătrâna se învârte ca prâsnelul prin grădină, nu stă o clipă locului, nu i-a nici un fel de medicamente şi crede că cel mai bun panaceu e munca.
Eu, după o noapte de nesomn mă simt ca după beţie, mahmur (îmi trebuie pe puţin două zile să mă refac). E semn că deşi mama mea cea plină de energie m-a născut, astrele erau toate la apus (adică la minimum energetic), la naşterea mea. Aşadar, zodiacul chinezesc ,,m-a citit.’’ De aceea, călătoria de noapte este pentru mine un coşmar dramatic.
Noaptea aceea nu o bănuiam a fi un calvar. Să mă trezesc la unu, să merg în staţie să prind autobuzul…era pentru mine o alergătură epuizantă. Mă consolam totuşi cu gândul că voi dormi în tren. Am ajuns la gară într-o stare de somnolenţă avansată. Eram somnambul, autist , un zombi care executa ordinele soţiei. ,,Ia bagajul! Du-l pe peron! Du-te şi ia bilete! Vezi ai grijă unde le pui să nu le rătăceşti!’’ Căscam şi executam mecanic comenzile Mariei.
Pe peron, frigul nopţii mă înţepa violent prin cămaşa subţire dar nu reuşea să mă scoată din starea de letargie. Abia aşteptam să mă văd în compartiment şi să închid ochii, chiar şi în poziţia aceea incomodă pe scaunul tare de clasa a doua nu era un culcuş comod.
Am intrat în compartiment eu, soţia, o femeie în vârstă cu fiica ei. Bucuria mea! Cum nu mai erau alte persoane dornice să ne însoţească m-am întins pe banchetă cu capul în poalele soţiei. Pe cealaltă banchetă s-au aşezat cele două, mama şi fiica. Am stins becul şi cum era ora când şi pe un paznic vigilent îl prinde somnul, toţi, de parcă am fi fost narcotizaţi sau am fi rămas fără aer, cum se întâmplă în accidentele aviatice, am căzut într-un somn greu, de plumb, ca să mă folosesc de supra-tocită expresie, ,,de plumb’’, care sugerează somnul profund.
Ei bine, cînd somnul profund vine, înseamnă că omul a intrat în faza ultimă – aceea a visului. Visam! Nu mai ştiu ce visam, când un ţipăt disperat m-a adus din lumea de dincolo în lumea reală. Am sărit brusc în picioare, buimac şi zăpăcit. Un fum gros şi puturos plutea în faţa mea. Sculat din somn nu realizam ce s-a întâmplat. Bătrâna lungită pe banchetă horcăia, în vrem ce fiica ei striga disperată. ,,Deschideţi fereastra! Apă!... Moare mama…’’
Deschid repede fereastra şi desluşesc în faţa mea un individ gras, umflat parcă cu furtunul, blond, spălăcit. Mă privea indolent cu nişte ochi mici verzi, ochi porcini - impasibili la toată drama declanşată de fumul de ţigară. Individul fuma. Buimac de somn n-am ştiut cum să reacţionez. Mai totdeauna, ideea cea bună îmi vine mai tărziu, după ce încep să meditez, indice că am stofă de filosof, dar în acele momente mintea mea era stand by şi reacţionam cu încetinitorul. Am deschis repede fereastra şi m-am întors spre individ, dar obezul o ştersese hoţeşte, la fel cum se strecurase în compartiment. Bănuise că îmi venise gândul cel bun – să-l pocnesc în mutra lui imbecilă.
,,Mama suferă de astmă…şi e foarte posibil ca inima să-i cedeze. . ,,Aveţi o picătură de apă?’’ mă întreabă fata cu ochi mari, rugători. ,,Doamne fereşte să facă stop cardiac, aici în compartiment. Am oroare de situaţii din acestea morbide, n-am nici vocaţie medicală şi nici n-aş şti cum să procedez. Îmi lipseşte simţul practic.
Fata îi desfăcuse maică-săi nasturii de la bluză, îşi strecurase mâna la pieptul bătrânei şi-ii masa disperată zona în care era inima femeii Mă uit la Maria, ea se uită la mine. Nu! Nu, nu aveam nici o picătură de apă. Mă simţeam jenat şi neputincios. Nu luasem apă cu noi. Până la Craiova era o zvârlitură de băţ. Şi cine bea apă dimineaţa! Femeia culcată, galbenă ca ceara, aproape pământie abia îşi trăgea respiraţia . ,,Vă rog, mergeţi şi căutaţi o picătură de apă…’’ îmi strigă disperată fata.
Am plecat. Deschideam uşa de la compartimente şi întrebam ,,Are cineva o picătură de apă? I s-a făcut rău unei femei, are astmă!..’’ Nimeni nu răspundea. Unii mă priveau sictiriţi că-i deranjam din somn, alţii îmi răspundeau ironici ori nervoşi că i-am trezit. Ridicau din umeri. Se întorceau pe partea cealaltă, îşi rezemau capul de suportul banchetei şi plecau iar în lumea viselor. Nimeni nu avea apă.
Unde să găsesc apă? La WC nici vorbă. Pe vremea aceea a declinului comunist, ceferiştii nu se mai sinchiseau să pună apă pentru spălat, darmite de băut, în trenul personal. Mizeria socialistă putea fi văzută, în toată grandoarea ei, în toate mijloacele de transport în comun, dar mai cu seamă în trenurile personale.
După trei, patru compartimente, convins că a căuta apă într-un tren personal e o întreprindere absurdă, am renunţat. La capătul vagonului, individul întors cu spatele, savura netulburat o nouă ţigară. M-am întors în compartiment! Altfel, aş fi fost nevoit să-i aplic o scatoalcă în mutra lui porcină.
Am revenit jenat că n-am reuşit să-i fiu de folos femeii. ,, Îmi pare rău. Nu găsesc apă!’’, i-am spus fetei. ,,Mama şi-a mai revenit… aerul curat de-afară i-a făcut bine…’’ Femeia stătea cu capul în poala fetei, respira mai uşor. Şi culoarea feţei părea să-i fi revenit la normal. Mâna fetei continua să-i maseze zona inimii. ,,Lăsaţi doar geamul întredeschis!’’ m-a rugat fata. M-am sculat, am făcut sul perdeaua de la fereastră şi am folosit-o ca tampon între fereastră glisantă şi rama de sus, suficient pentru a lăsa aerul proaspăt să pătrundă în compartiment. Odată cu aerul pătrundea şi zgomotele de-afară, aşa că mi-a luat adio de la somn.
,,Cum a putut individul să aprindă ţigara în compartiment cu geamul închis cu uşa închisă’’, întreabă revoltată Maria. ,,Ei cum?’’ ,,Un individ cu cât se îngraşă mai mult cu atât devine mai nesimţit. Un bădăran, la care nesimţirea e direct proporţională cu grăsimea,’’ am zis eu, emiţând prima mea cugetare filozofică. Am trăit multă vreme convins de acest mare adevăr filozofic general valabil, anume că un individ cu cât se îngraşă mai mult cu atât devine mai nesimţit. De atunci, i-am suspectat pe toţii obezii de nesimţire. Nesimţirea, ziceam, e direct proporţională cu greutatea pe care o un individ peste standardul normal de greutate.
Pe vremea aceea, a epocii de aur, politica de stat a înfometării populaţiei, impuse de Ceaşcă şi comitetul său central , producea puţini oameni graşi. Astăzi, însă, din nefericire şi eu mă număr printre ei. Totuşi, bunul simţ nu mi s-a atrofiat.
Atunci ce produce nesimţirea? Nu obezitatea, ci altceva îl face pe om nesimţit.
Zilele trecute, un asemenea individ avea să-mi probeze indubitabil, un alt adevăr universal valabil cu privire la nesimţire. Numai într-o proporţie foarte mică supraponderalii corespundeau cugetării mele. Cum aceştia tind, în zilele noastre să ia proporţii de masă, kilogramele în plus produc nesimţire, doar într-un grad mic. Cu adevărat nesimţit este parvenitul sau arivistul, fie de pe malurile Dâmboviţei, fie de pe malurile Bahluiului.
Zilele trecute, poeta ieşeancă, Dorina Violeta Neculce, m-a invitat la Casa Pogor, la fosta sală a Junimii, la vernisajul pictorului Constantin Severin. Am pătruns cu emoţie , nu doar pentru că era prima oară când puneam piciorul pe-acolo, ci pentru că, acolo, la Casa Pogor, ,,M. Eminescu, filosof’’(aşa semna la 29 mai 1870, în albumul asociaţiei ,,România’’), îşi făcuse intrarea în lumea literară. Am făcut cunoştinţă cu gazda, d-na Rodica Rodean, cineva ne-a făcut poze, m-am uitat la tablourile expuse şi apoi s-a făcut linişte.
Criticul Valentin Ciucă a ţinut un mic discurs în care a prezentat pictura ardeleanului Constantin Severin, din Baia de Aramă ,actualmente stabilit în Suceava, ca o inspiraţie din Gauguin. Artistul, emoţionat, după cum vedeam, după terminare discursului s-a îndreptat spre un bărbat, dacă nu obez, oarecum corpolent, l-a luat de mână şi l-a postat în stânga lui. M-am gândit că e un prieten, cunoştinţă veche.
În dreapta lui se afla o doamnă mică de statură. Nu ştiam ce hram poartă. A început să vorbească şi mi-am dat seama că şi această doamnă trebuie să fie un om de cultură, un critic de artă. Ea a precizat că pictura lui Constantin Severin s-a inspirat din arhetipul jungian şi a definit pictura acestuia drept o filozofie a ,,expresionismului arhetipal’’.
Devenisem mai atent la ce spunea doamna, când corpolentul din dreapta pictorului a întrerupt-o brutal, fără să-i ceară acordul şi a început să peroreze despre imoralitatea tineretului de astăzi. Nu l-am mai ascultat. Mi-am îndreptat privirile spre tablouri. De mine s-a apropiat o doamnă în vârstă, am aflat mai apoi că se numeşte Livia Ciupercă şi îmi zice: ,,Îmi venea să intervin şi să-l opresc… pe acest…’’ Doamna se abţine să-i pună vreo etichetă. ,,Dar cine e domnul?’’ ,, Nu ştiţi.’’ ,,E doctorul Hortensiu Aldea, colecţionar de artă.’’
A, mă dumiresc eu. Aşa se explică de ce pictorul a mers la el, l-a luat prieteneşte de mână şi l-a postat în stânga lui. Pictorul vrea să-şi vândă tablourile şi este nevoit să accepte abuzarea invitaţilor de către acest bădăran cu ifose de mare telectual. ,,E un bădăran, un trouble fête’’, îi spun eu doamnei, ,,insul care strică buna dispoziţie, la orice distracţie. Şi doamna aceea mignonă, care a întrerupt-o, acest individ cu peroraţia lui imbecilă, cine e? E profesoară, doctor în filologie, cu multe studii şi cercetări, şefă de promoţie la colegiul Racoviţă, a venit cu studenţii la vernisaj.’’ ,,Şi cum e posibil să nu reacţioneze la mojicia acestui colecţionar? A desconsiderat-o în faţa studenţilor ei, iar pe studenţi, adică pe generaţia tânără, i-a admonestat, erijându-se în mare moralist, el, un parvenit care a făcut avere, ştim noi cum…’’ Am plecat, împreună cu doamna Livia Ciupercă, n-am mai rămas să-i ascult absurdităţile pe care le debita preopinentul doctor , ajuns colecţionar de artă.
Cum poate să se manifeste astfel? Eu sunt pentru prima oară aici, nu cunosc pe nimeni, decât pe doamna Neculce şi nu pot să fac pe-a cavalerul dreptăţii, dar, cineva ar fi trebuit să-l admonesteze elegant pe impardonabilul bădăran. Chiar doamna profesoară pe care individul a anulat-o. Asta-i filosofia vanitosului - te anulez pe tine să mă ridic pe mine. Bădăranul nu a avut respect nici pentru femeie, nici pentru cadru didactic, nici pentru studiile ei cu atât mai puţin pentru străduinţa profesoarei de a ţine studenţilor o lecţie de cultură. Nu, el era cel important, cel căruia publicul , adică noi nu-i acordam suficientă importanţă: ,,Sărut mâna coane Aldea!’’
Pe drum spre casă mi-am revizuit maxima mea. Am ajuns la concluzia că nu obezitatea ci bogăţia îl face pe om bădăran. Dar cum bogatul e şi obez, maxima rămâne valabilă. Bogăţia, mai ales, bogăţia obţinută prin mijloace ilicite, îl umple pe individul parvenit de vanitate şi de nesimţire.
Cu cât un individ devine mai bogat, mi-am zis, cu atât devine mai nesimţit în relaţiile cu ceilalţi. E suficient ca un individ să-şi cumpere o maşină mai scumpă, atunci începe să creadă că este mai deştept, cu exact 30 de centimetri ( distanţa de la pământ la punte), faţă de ceilalţi oameni. Inflaţia minţii îi creşte în aceeaşi proporţie cu starea de bogăţie. E o psihologie de bădăran, care se formează în timp, pe de o parte provocată de propria inflaţie, pe de altă parte susţinută de lingăi, care îl linguşesc. Un individ, care se îmbogăţeşte peste noapte din venituri ilicite, de regulă, acela este nesimţitul. Parvenitul din zilele noastre se erijează pas cu pas în omul tiranic, abuziv şi bădăran. Nu pot să trec peste incident. Mă obsedează ideea şi mă gândesc tot mai mult la un pamflet. Nu pot să dorm. Trebuie să scriu despre asemenea specimene.
O întreb pe poeta Dorina Neculce, dacă supăr pe cineva din Asociaţia Universul prieteniei, dacă am să scriu un pamflet despre colecţionarul-bădăran, Hortensiu Aldea. Nu, îmi răspunde poeta, dar e omul care poate cumpăra jumătate de oraş. Au! Ca-n America lui Al Capone. Ei, îmi zic eu, o cumpăra gangsterul-colecţionar jumătate din Iaşi, dar eu fac parte din cealaltă jumătate, aceea pe care indivizi de tipul lui Aldea, nu o pot cumpăra.
Îmi amintesc de cartea ,,Miliardarii şi mieria lor morală’’ , a unui coleg de facultate şi de breaslă al lui Păunescu, a ziaristului Dumitru Constantin. Vorbind despre Zaharoff, autorul afirmă că ,, filosofia lui continuă să facă mulţi aderenţi’’. Da, bogăţia atrage ca muştele la miere şi bogaţii îşi formează imediat o anume filozofie, aceea al lui Callicles, care-i spunea înţeleptului Socrate, că înţelepciunea este o imbecilitate. Se formează astfel o filozofie a bădăranilor, care contestă tocmai fundamentele înţelepciunii. Eu sunt cel ce sunt, adică un fel de dumnezeu , care poate cumpăra ,, jumătate din oraş’’ sau chiar oraşul întreg, a cărei vocaţie este filosofia machiavelică a omului lipsit de scrupule şi de umanitate, pentru care unica valoare este banul.
În aceeaşi filozofie a bădăranilor se înscriu politicienii, pe care noi, inocenţi şi creduli, îi alegem ca pe cei mai drepţi, iar ei servesc interesele lor şi ale bogaţilor care i-au corupt. Cum spunea G. B. Show, în celebra sa piesă de teatru, Major Barbara. ,,Iar dacă alţii doresc altceva, care-mi va micşora dividendele, atunci vei recurge la poliţie, armată. În schimb, ţi se va acorda protecţia ziarelor mele. Şi tu vei putea savura că eşti un mare om de stat.’’
Iată cum, un bădăran ca cel de-al treilea … escu, care a ajuns mare om de stat - primul om în statul român, cu ajutorul unor asemenea îmbogăţiţi. Fără îndoială că realegerea lui Traian Băsescu poartă girul unor asemenea parveniţi bădărani. Altfel, nu se explică logica cu care politica portocaliilor este îndreptată împotriva propriului popor.
Traian Băsescu plăteşte acum ,, mogulilor’’ săi, realegerea în funcţia de preşedinte. A lua de la cei mulţi şi a da celor puţini, iată politica lui de haiduc reconvertit sau de pirat îmbogăţit. Toată filozofia bădăranilor se reduce la excrocherie şi abuz de încredere. Logica lor este aceea a minciunii - sofistica, în care individul bogat ca şi cel ajuns la putere crede că ,,este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt, pentru că nu sunt.’’ Pentru politicieni, a face din negru alb şi din alb negru sau din ţânţar armăsar ori din armăsar ţânţar ţine de această filozofie a omului-bădăran pentru care bunul simţ şi înţelepciunea sunt imbecilităţi pentru omul comun.
Pictura-pamflet a pictorului Ştefan Potop cu Pinalty ţinând-o în braţe pe Elena Udrea este sugestivă. Expoziţia cu realizările oraşului pe care a iniţiat-o pictorul nemţeam ar fi trebuit să se intituleze ,,Vernisaj cu bădărani.’’
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu