Timpul lui Satana

În ,,Cum să scriu un eseu’’ , prins de viziunea lui Huxley, aceea a unei lumi tot mai incerte şi mai imprevizibile,  am îndrăznit să avansez ipoteza  că  existenţa umană actuală se află într-o continuă acceleraţie, ca şi cum ar corespunde mişcării tot mai accelerate de expansiune a Universului, şi că, evenimentele umane devin, datorită vitezei existenţiale, tot mai imprevizibile, ca şi cum anumite forţe cosmice ar produce distorsiuni ale spaţiului-timpului  terestru. Se ştie că acceleraţia unei mase deformează spaţiul-timpul. Dar, nu numai acesta a fost motivul, că m-am lăsat ,,prins’’ , ci pentru a arăta  că eseul , spre deosebire de alte scrieri, permite  digresiunea. 

Aceste forţe cosmice  de care se leagă  cu osârdie  astrologia,  care  se complace în practica  ghicirii   şi nu în  a explica  fenomenul,  ar putea fi declanşate de acceleraţia  tot mai mare a Universului aflat în expansiune.  Ei bine,  pentru această ipoteză am avut îndrăzneala să corelez ideea emisă de Huxley, privitoare la incertitudinea şi imprevizibilitatea socială cu teoria expansiunii tot mai accelerate a Universului şi m-am întrebat dacă există o legătură între viteza cosmică  tot accelerată, expansiunea universului  şi cea a existenţei pământene.                              

Teza corelaţiei universale este teoretizată de fizicienii relativişti şi se regăseşte în  teoriile  Universului  holografic,  a sincronicităţii holistice, dar  această ipoteză -   precum în cer aşa şi pe pământ - este foarte veche.  Viziunea   paralelismului celor două lumi, a lumii din cer şi a lumii de pe pământ, a fost promovată încă din timpul  civilizaţie  sumeriene. Sumerienii au intuit  existenţa unei  reflexii în oglindă a lumii cereşti şi a celei pământene.  ,,Aşadar, sumerienii vedeau dubluri gigantice , uriaşe ale unor fiinţe umane sau ale unor  obiecte, şi, în esenţă, admiteau că există un Univers paralel cu al nostru, o lume a zeilor pe care o vedeau în anumite împrejurări. Aşa se face că sumerienii şi după ei akkadienii credeau că tot ce există pe pământ există într-un anumit fel şi în cer, fiecărui lucru de pe pământ îi corespunde cu precizie un lucru identic în cer, după al cărui model ideal s-a realizat(cf. Mircea Eliade, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Buc. 1937, Ed. Vremea, p.21)

 Aceea viziune o expune şi Constantin Daniel în Civilizaţia sumeriană   

,, Analogia  strictă ce există între pământ şi cer, microcosmosul căruia îi corespunde  macrocosmosul din cer, a fost reluată de multe credinţe de la China antică până la alchimiştii evului mediu european şi la gnosticii greci sau Kaballişti, dar această corespondenţă este reductibilă la experienţa sensibilă a mirajelor în ultimă instanţă.’’ (Constantin Daniel – Civilizaţia sumeriană, p. 172).

Ideea corespondenţei cer – pământ  a fost  transpusă în Europa de filosofia platoniciană, care   vede, sub influenţa orfică , că lumea este o  copie a  lumii Inteligibilului.  

Dar cu adevărat,  aceste idei  au pătruns  pe calea filozofie oculte,  după cum ne asigură profesorul Culianu, prin filiera arabă, îndeosebi Picatrix a matematicianului andaluz  al-Madjritî,  care printre banalităţile omologiei macrocosmos şi microcosmos, promovează legătura practică dintre cer şi om – recte astrologia.  Cel care va influenţa în  mod  fatal gândirea europeană a evului mediu , este al – Kindî, cu lucrarea  ,,Despre radiaţie’’,     în care susţine existenţa ,,unei reţele de  raze invizibile provenind de la stele, ca şi de la toate obiectele de pe Pământ.’’                                                                                În mic, lumea pământeană este o reflecţie  în oglindă  , o   antilume a Universului.  Ideea  a fost reluată  şi dezvoltată de raţionalistul Leibniz în teoria monadelor. El susţine că Universul este alcătuit dintr-o multitudine de substanţe identice numite monade.  Monada este Ideea infinitului mic, a individualităţilor metafizice,   sugerată  din calcul infinitezimal, al cărui  autor a fost Leibniz.

Orice monadă, spune Leibniz, este o oglindă a Universului mare. ,,Monada este o individualitate, asemenea sufletului nostru,  o contracţie a universului, o lume în miniatură.’’(Mircea Florian -  Îndrumare în filosofie , Ed. Ştiinţifică, 1992, Bucureşti, p. 281).

Ideea comuniunii omului cu Universul a fost avansată şi de Alfred Adler, cel  de-al treilea psihanalist din triumviratul psihologiei veneţiene.  Aceste teze  sunt tot mai mult dezbătute azi de noile teorii cosmologice fundamentate pe  teoria relativităţii, a mecanicii cuantice şi teoria stringurilor.

Vechile filosofii  oculte,  mai cu seamă geomanţia venită din arta  islamică, practicată în vechime prin trasarea  de puncte şi linii pe nisip, este modernizată, după cum ne spune profesorul  Ioan Petru Culianu, de  filozofi florentini ai Renaşterii. Aceasta ar avea la bază legătura invizibilă  în  întregul cosmos , fapt pentru care evenimentele istorice  ,, pot fi prezise pe baza unor modele matematice simple, repetitive’’ (Ted Anton – Eros , magie şi asasinarea profesorului Culianu,  Ed. Nemira, 1997, p.36). În  baza acestei teorii  oculte  islamice s-a dezvoltat nespus demult, în evul mediu,   arta magiei.

 Recent, mai  mulţi fizicieni au găsit corelaţii între gândirea mistică orientală şi  rezultatele cercetărilor din  fizica cuantică, văzând Universul, nu ca un ansamblu de aglomerări materiale şi vid,  ci, la fel, ca misticii orientali ,   un  ,,paradis al lui Indra’’  în care se află  o împletitură de perle, în care privind pe una le vezi pe toate reflectate  în ea, în care orice obiect din lume le implică pe celelalte. Ideea texturii  este exprimată de poetul profet englez, William Blake, astfel:

Să vezi lumea într-un grăunte de nisip

Şi cerul într-o floare de câmp

Să ţii infinitul în palmă 

Şi veşnicia  într-o oră.

Aşijderea, Eminescu  exprima viziunea Universului în celebra sa aserţiune,   a  sâmburelui care cuprinde ,,ideea stejarului întreg’’ , sau şi  mai fascinata ideea că ,,Dumnezeu  e un  atom,  un punct  matematic.’’                                                                    

E de observat că existenţa umană, în sincronicitate cu acceleraţia  cosmică, şi-a accelerat dinamica existenţială; aceasta amplificare a acceleraţie spaţial-existenţiale,   corelată cu încălzirea globală, ar contribui la accelerarea mişcării de tip  brownian a indivizilor acestei lumi.

Omul modern trăieşte informaţional şi spaţial mai intens  existenţa şi, prin asta, şi temporal. Individualismul a crescut tot mai mult în detrimentul colectivismului ce   promova  ritualul( în toate culturile aşa zis primitive ritualul era un fundament al comuniunii cosmice ), conferea omului securitatea psihică în faţa Universului rece şi implacabil.  Ritualul întărea  spiritul de comuniune socială. În epoca  modernă ritualul,   lipsind  din ecuaţia existenţială, generează  un individualism egocentric  şi o stare nevrotică accentuată.      

Ritualurile  şi ceremoniile  au fost redus  la simulacre,  nu mai au forţa   extazului colectiv, care generau o forma mentis eliberată de stres şi anxietăţi. În Univers  ritualul  este forma  fundamentală prin care materia îşi manifestă mişcarea şi se auto-organizează.  

Atunci, cum se explică această necorelare cu socialul uman  actual ? Să găsim  aceasta soluţie în  cheia platoniciană a  participării  lumii materiale la lumea inteligibilului?  Să influenţeze mai mult lumea umană Universul?  Este oare posibilă  o schimbare de forţă  în Univers, anume spiritul uman  să influenţeze  mai puternic  lumea inteligibilului  prin ,,participare’’?          

         Nici religia, nici sectele, nici alte forme care impun ritualul ca fundament al organizării şi structurării,  ca  de pildă  lojele masonice, misa,  nu mai pot suplini autenticitatea trăirii sentimentului de comuniune socială. 

Prin urmare, individul uman se află tot mai singur şi mai izolat, iar reţele de socializare virtuală  de genul  Facebook, nu au darul  de a genera o  stare psihică satisfăcătoare. Dimpotrivă, în faţa avalanşei de informaţii-bombe, omul se simte tot mai izolat şi singur, mai  anxios şi din aceste motive tot mai nevrotic, căci legăturile virtuale nu pot suplini  legăturile psihosociale.   Interacţiunile umane pe spaţii globale sunt tot mai  frecvente, dar interacţiunea naţionalităţilor ( Babilonul modern),  are efect de respingere a  legăturilor.  În pofida căsătoriilor mixte sentimentul de comuniune socială este tot mai mult abandonat în favoarea individualului – un fel de a fi ,,singur printre străini.’’ E un sentiment acut de înstrăinare a omului de om.    

 Acceleraţia existenţială pare să  conducă spre ideea  intrării lumii într-o fază nouă de haos existenţial. Această sincronicitate a stării de haos a fost  remarcată de unii cosmologi  în  Univers şi în lume. ,,Se ştie deja că evoluţia de tip haotic este un numitor comun la toate scările astronomice: la scara sistemului solar, la scara galaxiilor, la scara clusterelor de galaxii, şi tot aşa până la scara întregului univers însuşi [..] Într-o societate cu fiinţe vii inteligente  vom avea un haos în plus  adăugat la  haosul din ecuaţiile lui Einstein’’ ( Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Dumnezeu, cosmologia modernă şi învierea morţilor, p.(X).

Starea de haos se petrece şi la nivelul individului, neliniştit şi nemulţumit de propria sa existenţă. De regulă, starea de haos la nivelul individului duce la nevroze severe. Se cunoaşte că numărul pacienţilor nevrotici  sunt  în continuă creştere.  Este acelaşi lucru pe care-l remarca şi Ioan Petru Culianu în  celebra sa carte ,,Eros şi magie în Renaştere, 1484’’, anume că, civilizaţia occidentală modernă reprezintă  produsul Reformei, care a avut drept consecinţă cenzura imaginarului , adică aceea ce Socrate     numea ,,nebunii divină’’  - ritualul şi divinaţia sau imaginarul  , prin apariţia ştiinţei şi  a instituţiilor moderne şi în plan psihosocial  -  proliferarea  nevrozelor. 

O lume  tot  mai nebună şi  mai  haotică înlocuieşte vechile structuri sociale   familia de tip celular   sau atomic -   ca  bază a socialului, ca şi cum, odată cu  fizica cuantică  lumea pare a   fi  intrat   în haosul cuantic. Ceea ce nelinişteşte este că, odată cu aceasta  valorile  morale sunt din ce mai puţin respectate,  cu atât mai puţin cele religioase,  omul intrând,  în  cercul vicios al mizerie morale, al distrugerilor şi  omorurilor  iraţionale,  a sexualităţi  şi criminalităţii absurde, a sectelor sinucigaşe, a satanismului, ce  induc  angoase şi mai incontrolabile  -    terorism, pedofilie, abuzuri de tot felul,   apariţia   familiei homo,  sinucideri în  masă,  etc.   E ca şi cum timpul lui Dumnezeu a fost luat de timpul  lui Satan. Forţa  lui  Dumnezeu din noi  este  înlocuită   tot mai mult  de  forţa  satanei. El se infiltrează subtil, ca o informaţie benefică , prin persuasiunea ştiinţei,  cunoaşterii  şi tehnologiei , dar mai cu seamă,    prin  abdicarea de la  câtimea de  norme  morale ce trebuiesc  respectate de fiecare individ  în  parte, prin  abdicarea de la credinţă.                                                                          

Implicit destinul individului, în condiţiile accelerării vieţuirii şi a intrării omenirii într-o fază  nouă de haos, se  schimbă. În pofida amplificării cunoaşterii şi a dezvoltării tehnologice, sau  poate tocmai din acest motiv, destinul  individului a căpătat o nouă viteză existenţială. Amplificarea interacţiunilor umane creşte pericolul de haos existenţial. Dovada cea mai palpabilă o constituie creşterea şi amplificarea  relaţiilor şi corelaţiilor  matrimoniale, creşterea numărului de copii fără tată sau fără mamă, a familiilor uni-parentale, care proliferează  nevrozele şi   sporesc haosul  existenţial.         

  .