Dilentantismul lui Mircea Eliade

Moto: ,,Funcţia criticului este să critice, adică să se angajeze pro sau contra şi să se situeze situând.’’ - Jean Paul Sartre




Un critic, care se vrea cu tot dinadinsul savant, m-a apostrofat, afirmând că expresia ,,diletantism superficial’’ folosită în Eseu despre eseu, este un pleonasm. Dar semnificaţia diletantismului este aceea de amatorism, nu de superficialitate. DEX - ul o spune foarte clar. Diletant, cf DEX / s. m. şi f. ,,Persoană care manifestă preocupări într-un domeniu al artei, al ştiinţei sau al tehnicii fără a avea pregătirea profesională corespunzătoare; persoană care se ocupă de ceva din afara profesiunii sale, numai din plăcere; amator ; (peiorativ), ,,persoană care nu adânceşte(sau nu are pregătirea ştiinţifică necesară pentru a adânci) problemele profesiunii sale, ale unei ştiinţe.’’ Diletantism cf. DEX - ,,Faptul de a se ocupa ca diletant de o ramură a artei, a ştiinţei sau a tehnicii. (Peior.) - lipsă de pregătire temeinică, de seriozitate sau de însuşiri necesare, dovedite de cineva în propriul domeniu de activitate.’’
La fel spune şi Dicţionarul de termeni literari, editat de Academia RSR, 1976 (a cărei rigurozitate nu poate fi pusă la îndoială). ,,Termenul provine din fr. dillettantism, de la italianul dillettante ,,amator’’(cf, lat. delectate ,, a atrage, a desfăta.’’ ,,Prin extindere, diletantismul a început să desemneze acţiunea aceluia care se dăruieşte unei arte din pură plăcere, sau care manifestă un interes viu pentru arte în general.’’ Dicţionar de termeni literari, p.123). Termenul superficial, cf, DEX semnifică facil, neaprofundat, sumar, fig. (despre oameni) care tratează problemele fără să le adâncească, care trec uşor peste lucruri.’’
Diletantismul (amatorismul) şi superficialitatea nu sunt termeni echivalenţi din punct de vedere semantic, nu repetă aceeaşi idee, nu au acelaşi înţeles, pentru ca sintagma,,diletantism superficial’’ să fie categorisită drept pleonasm. Superficialitatea se află în contradicţie flagrantă cu plăcerea şi mai cu seamă cu iubirea spirituală. Plăcerea însă e pasivă, ne place ceva ne uităm la acel ceva. Numai iubirea e activă, adică e creatoare de ceva.
Or, omul superficial nu poate crea ceva, pentru că nu iubeşte. Superficialitate te scoate din sfera iubirii, ea te plasează în sfera invidiei şi a urii distructive. Numai aparent superficialitatea e pasivă; ea mocneşte ura, acumulează energii negative şi distructive şi apoi explodează. Într-un anume sens am putea spune că superficialitatea este echivalentul sentimentului de ostilitate faţă de lume. Cel care iubeşte cartea o iubeşte toată viaţa, nu doar ca să termine o facultate. Cel care se preface a o iubi o îndrăgeşte doar până se vede cu o diplomă. Odată obţinută diploma cartea poate deveni cel mult pierdere de timp , cum e televizorul sau internetul sau şi mai rău, un joc de cărţi.
Superficialitatea e starea naturală a omului tiranic. Omul tiranic îl include pe insul arogant, pe snobul ignar, în general pe diletantul superficial. Omul superficial nu poate iubi. Omul, care iubeşte ceva în mod autentic, trăieşte viaţa mai din plin decât acela care nu iubeşte nimic sau care, doar se iluzionează că iubeşte. A iubi înseamnă a trăi; a trăi înseamnă a iubi. Viaţa umană ne obligă să trăim în acest cerc al iubirii. Cel care nu iubeşte nimic sau care se iluzionează doar, trăieşte pur şi simplu, iese din cercul umanului.
Un diletant face un anume lucru din plăcere. Englezul spune că insul care face ceva din plăcere are un hobby. A avea un hobby înseamnă a fi pasionat de ceva, a-ţi consacra o mare parte de timp acestei pasiuni, de regulă, în afara profesiunii. Un profesionist, care nu-şi exercită profesiunea sa din plăcere, ci doar în scop pecuniar, este asemenea diletantului superficial. Lumea Occidentală şi îndeosebi cea americană nu pune atât de mult preţ pe profesionalismul acoperit cu diplome , cât mai ales pe profesionalism real. Fie şi diletant, dar pasionat până la identificare cu pasiunea sa este mai apreciat decât profesionistul cu diplomă.


Diletantul constructiv se consacră unei activităţi din pasiune şi pentru asta pune suflet în tot ceea ce întreprinde. Un lucru cu adevărat frumos şi viabil realizat de om este atunci când el pune o picătură de suflet în ceea ce face. A pune o picătură de suflet în ceea ce creează, înseamnă a pune o picătură de iubire. Orice creaţie e opera unei mari iubiri. Iubirea creează, ura distruge.
Şi din aceste considerente , diletantul nu poate fi superficial decât precizând acest lucru prin sintagma ,,diletant superficial’’. Diletantul superficial este şi profesionistul lipsit de talent, de pasiune( căci până la urmă talentul se identifică cu pasiunea, cu patima de a afla ,,adevărurile esenţiale’’(Mircea Eliade – Critica diletantismului). Eminescu îi numeşte ,,adunători de coji’’, genul acela de profesionişti lipsiţi de talent, care ,, caută în lume şi în vreme adevăr, /De pe galbenele file el adună mii de coji,/ A lor nume trecătoare le înseamnă pe răboj; (Scrisoarea I) ’’
Nu-i suficient să iubeşti ceva ca să creezi ceva. Drept suport al iubirii de ceva trebuie să stea patima cunoaşterii. Şi asta nu se face decât prin pasiune, dedicare, chemare. Sunt diletanţi care fără a fi profesionişti într-un anumit domenii au realizat mai mult decât profesioniştii acelui domeniu.
Există, prin urmare, diletantul constructiv care trăieşte această plăcere spirituală în mod autentic, şi în contrapondere, diletantul superficial – echivalentul snobului ignar. Cum a fost Socrate pentru care filosofia a fost viaţa sa şi totodată cauza sin(uciderii)sale; în contrapondere, Phaidros, care doar se preface a iubi înţelepciunea este ,,diletantul superficial’’ , pentru că toată pasiunea sa pentru cunoaştere se reduce la a epata, la a fi în bontonul protipendadei ateniene din acele vremuri.
Phaidros este diletantul superficial – snobul ignar – a cărui gândire se manifestă prin cele două extreme, specifice diletantului superficial - entuziasmul până la exaltare şi denigrarea până la profanare ( Phaidros cel real a profanat misteriile Demetrei).
Ca orice diletant superficial Phaidros este geniul mediocrităţii. El e adeptul modei spirituale, asemenea unui dandi care ţine de moda vestimentară. Diletantul superficial nu creează noul, el e doar un receptor al noului, un consumator de spirit novator. E mai degrabă un spirit selenar, care reflectă spiritul epocii, îl propagă fără însă a lumina prin propria sa creaţie.
Alţi trei diletanţi superficiali au fost acuzatorii publici ai lui Socrate: ,,…Meletos, Anytos şi Lycon; Meletos dând cuvânt duşmăniei poeţilor, Anytos , celei a meşteşugarilor şi oamenilor politici şi Lycon celei a retorilor.’’ (Apărarea lui Socrate, 24a).
Socrate afirmă că la nimic nu se pricepe mai bine decât la dragostea. E un paradox pe care ,,bufonul atenian''(aşa era etichetat de epicureici) îl afirmă cu aceeaşi inocenţă decocertantă, cu care afirma, în faţa celorlalalţi, anume că ,,ştiu că nu ştiu nimic!'' Cum e posibil ca raţionalul Socrate la nimic să se priceapă, mai mult, decât la dragoste? Diletanţii superficiali ar putea vedea la Socrate o anume trufie satanică. Dar la el nu-i decât dragostea pentru înţelepciune, adică pentru adevăr. Din dragoste el moşeşte adevărul; moşirea lui Socrate înseamnă iubirea căutării adevărului, adică dragoste de înţelepciune. Socrate este conşţient că nu poate naşte adevărul, ci, asemenea mamei sale, ,,nobila şi vajnica Phainaréte’’, doar îl moşeşte. Moşirea adevărului e o operaţie grea care cere nu doar pricepere şi metodă, ci, mai cu seamă, dragoste. De asta afirma Socrate că la nimic nu se pricepe mai bine decît la dragoste. Adevărul se naşte din iubire.
Diletantul superficial, spre deosebire de diletantul constructiv, nu poate să iubească. El poate doar să urască. Prin asta se deosebeşte de diletantul constructiv. Dacă diletantul constructiv ,mai presus de orice, iubeşte moşirea adevărului, cel superficial ,,iubeşte’’ şi el, dar la mascarea adevărului. Discursul retorului Lysias este edificator în acest sens. În vreme ce diletantul constructiv, iubind pasional, uită de interesele proprii, iubirea diletantului superficial nu are decât un scop, interesul propriu. Adevărata iubire înseamnă cunoaşterea adevărului, iubirea din interes înseamnă cunoaştere superficială şi mascarea adevărului.
Diletantul superficial nu se angajează în iubiri pasionale de tipul uitării de sine; el doar simulează iubirea. A iubi pasional, pentru diletantul superficial e maladiv. El se rezervă pentru tipul de ,,cuceritor indiferent,’’ propus de retorul Lysias. Iubeşte spre a se folosi în chip perfid de iubit. El nu urmăreşte decât avantajul de orice natură, materială, spirituală, psihică – spre satisfacerea propriului orgoliu, singurul pe care îl iubeşte cu adevărat. El se îndrăgosteşte formal de ceva anume şi de acei oameni care îi sunt utili scopului său, acela de a parveni. De adevărata iubire diletantul superficial îşi bate joc – pentru el iubirea de ceva sau pentru cineva, în afara iubirii de sine, nu există. E un veritabil narcisist, genul perfid şi lacom, la care iubirea pentru adevăr sau pentru aproape se resoarbe în interes. Acesta este după el unicul criteriu al adevărului.
În plan social diletantul superficial este identificabil cu arivistul. Cei doi termeni, diletant şi superficial ar putea să se intersecteze doar în mod forţat, şi numai la sensul peiorativ al termenului profesional, nicidecum la semantica lui de bază.
În limba română, termenul păstrează semnificaţia limbilor de provenienţă , aceea de amator şi nu de persoană superficială. Prin urmare diletantism superficial nu este un pleonasm. Mircea Eliade face distincţia clară între două categorii de diletanţi ,,sceptici, uşuratici, suficienţi şi diletanţii constructivi.’’ (Mircea Eliade – Către un nou diletantism, p. 28). Eu am suplinit termenii uzitaţi de Mircea Eliade prin termenul superficial. Asta pentru a deosebi pe diletantul arogant şi ignar de cel constructiv.
Diletantul superficial, în genere, suferă de mania grandorii. De aceea, el nu acceptă critica, ci doar laudele excesive. Este evident că numai forţând semnificaţia expresiei diletantism de la semantica lui de bază, aceea de amatorism, ar putea fi echivalat cu superficialitatea şi am putea găsi eroarea sintagmei. Or, diletantismul, ca superficialitate, poate fi regăsit şi în cazul profesionistului, la sensul peiorativ.
A spune diletantism profesional nu este o contradicţie de termeni, cum nici diletantism superficial nu este un pleonasm. Numai rutina profesională se poate intersecta semantic cu cea de diletantism superficial. În condiţiile creşterii vitezei informaţionale, un profesionist se poate deprofesionaliza; prin asta el se apropie mai mult de statutul de diletant superficial decât acela de profesionist sau de diletant constructiv. Unii ajung chiar ageamii în propriul lor domeniu de activitate.
Parafrazând proverbul,,Haina îl face pe om,’’ am putea spune: ,,diploma îl face pe intelectual.’’ El chiar devine un diletant superficial, menţinut în funcţie mai degrabă de ,,aroganţa profesională’’, decât de un suport cultural bine întemeiat. E modelul de om tiranic, pe care îl întâlneşti la tot pasul în toate instituţiile statului şi în toate mediile socio-profesionale. Este uşor de recunoscut, e tipul de funcţionar cu morgă de savant supraocupat, fără timp de pierdut, care tratează pe toată lumea de sus. Prin diletantism superficial am desemnat modalitatea amatorului care vrea să pară a fi, în opoziţie cu ceea ce este în mod real, adică pe insul arogant care judecă lumea prin două atitudini extremiste – entuziasmul excesiv şi repulsiile personale, fără a fundamenta printr-o critică de idei adecvată, o opoziţie realistă.
Pleonasmul este o eroare de exprimare, care constă în alăturarea a două sau mai multe cuvinte , fără a fi necesar, repetând aceeaşi idee. Eroarea de exprimare ,,e favorizată de o tendinţă existentă în limba română - aceea de a întări o idee prin cuvinte cu valoare argumentativă.’’(N. Mihăiescu – Îndrumări pentru studiul Limbii române, p.19). Spre a-şi masca propria sa ignoranţă, diletantul superficial aruncă fumigene. Chiar dacă nu-i adevărat, e bine nimerit. E o caracteristică a insului superficial - aceea de a deruta cititorul pentru a-şi masca propria sa ignoranţă. Cine mai caută în dicţionar când a afirmat o autoritate critică?
Superficialitatea este o caracteristică atât a profesionistului autosuficient cât şi a diletantului lipsit de pasiunea cunoaşterii. Pe diletantul fecund dăruirea pătimaşă unei arte îl absolvă de superficialitate. Pe profesionistul care îşi practică meseria doar din interese pecuniare, lipsa de interes îl face superficial. Şi din aceste considerente diletantismul nu poate fi confundat cu superficialitatea decât în mod forţat. Diletantul este echivalent cu amatorul şi nu cu superficialul. Un amator fecund poate fi mai bine informat şi mai profund, decât un profesionist superficial care îşi ascunde autosuficienţa după o diplomă.
Diletantul superficial poate fi echivalentul profesionistului deprofesionalizat ce se complace în rutină. Rutina este abilitatea gândirii mecaniciste a ambilor categorii. Aceştia nu au viziunea noului, ei au doar schema unei gândiri reproducătoare. Un diletant superficial este un adept al locului călduţ. Spre deosebire de diletantul constructiv, diletantul superficial, la fel ca şi insul care îşi practică fără implicare profesiunea, nu are o pasiune autentică pentru filozofie, artă, ştiinţă, ci doar vrea să pozeze pentru creduli. El se simte extrem de bine în postura lui ,,a părea’’, şi o maschează cu grijă pe aceea de ,, a fi.’’ El evită cu atenţie să abordeze noul. Noul reprezintă avântul spre necunoscut, or, acolo există pericolul nisipurilor mişcătoare; în ele se pot afla adevărurile profunde, dar în care te şi poţi scufunda. Dar diletantul superficial nu vrea adevărul, el preferă minciuna călduţă, dacă îi asigură o laudă.
În ,,Cum să scriu un eseu'' am folosit sintagma ,,diletantism superficial’’, nu pentru a accentua semnificaţia cuvântului diletantism, ci stricto senso, pentru a deosebi diletantismul superficial de cel fecund. Un diletant superficial nu poate înţelege acest mod de a gândi. El face parte dintre aceia care interpretează fără să asculte, cum credulii ascultă fără să interpreteze.
Un dialog cu diletantul superficial este, din aceste considerente, imposibil. E un dialog al surzilor. Cât despre polemică, dacă cineva se angajează, înseamnă a se lupta cu morile de vânt. Ar păţi la fel ca în dialogul acelor personaje din Doamna Bovary, abatele Bournisien, dogmatic până la stupizenie şi farmacistul Homais, adept înfocat al lui Voltaire, la fel de dogmatic, în care ,,unul vrea să umilească raţiunea în faţa adevărului divin, celălalt să elibereze omul de adevărul revelat pentru a-l plasa doar sub legea gândirii limpezi şi responsabile.’’ (Alain Finkielkraut – Înţelepciunea dragostei, p.80).
Polemica este o luptă de opinii, nu un dialog al surzilor. O confruntare de opinii poate duce la înţelegere, iar din înţelegere poate să rezulte adevărul. ,,Din discuţie (sterilă n.n.) nu iese nimic: din buna înţelegere ţâşneşte lumina.’’ (Jules Renard , Jurnal, p. 320). Or, diletantul superficial nu admite dialogul pentru că nu înţelege. Şi nu înţelege pentru că el nu vrea adevărul, ci doar manifestarea arogantă a repulsiei personale faţă de oponent, având ca scop desfiinţarea oponentului. Scopul lui nu este de a scoate adevărul la suprafaţă, scopul lui este să anuleze opoziţia. Anulând opoziţia, rămân doar fanii.
Şi pe el, nu adevărul, ci jocul acesta îl interesează. Argumentaţia critică s-ar izbi de un zid; diletantul superficial nu va vedea sensul ei constructiv, ci doar o subminare a poziţiei sale, o uzurpare a tronului pe care s-a cocoţat. Răspunsul lui nu vizează lupta de idei, ci jignirea ,,uzurpatorului’’, umilirea acestuia prin etichetări de genul întrebărilor retorice: ,,Asta e ipoteza paradoxală pentru care faci atât tam-tam?’’ ,,Asta aduci tu nou?’’ ,,Aberaţii peste aberaţii.’’ ,,Asta e o dovadă de TRUFIE SATANICĂ.’’
Toate etichetările au rolul de a slăbi încrederea cititorului în ceea ce a spus autorul. El nu urmăreşte critica constructivă; el are în vedere doar semănarea îndoielii. El nu doreşte o critică realistă a eseului, ci demolarea prin etichetări a celui care a îndrăznit să-l critice. Derutarea cititorilor prin aruncarea de fumigene, invective şi a etichetări fără suport ideatic, la asta se reduce toată critica lui. Nici un argument solid, nici un exerciţiu critic de combatere ,,a aberaţiilor peste aberaţii’’, doar etichetări şi invective.
E modul cel mai simplu de a scrie eseistică cu pretenţii savante. Ca de pildă H-R Patapievici, care folosindu-se de motivaţia ,,de a scrie cărţi pentru a face rău cu scopul de a face bine’’(cuvânt înainte la Ediţia a doua la Politice) se foloseşte nu de argumentări riguroase , ci doar de etichete şi epitete scatofile din ,,exasperare şi dezgust’’ faţă de români, pe care îi numeşte patibulari( adică buni de dus la spânzurătoare. Evident, corifeul este, fără îndoială, în pofida poziţiei sale suspuse de portocalii, un diletant superficial. Dar el suferă de trufie satanică cronică.