Moto: ,,Sunt prea mândru în sărăcia mea. I-am dispreţuit şi acest gest e prea mult pentru un suflet care nu s-a coborât în mocirla vremurilor de azi.’’ M. Eminescu
Era prea mândru în sărăcia lui. Om al dreptăţii, Eminescu nu accepta nici pomana , nici compromisul. Nu voia pomana nimănui. Titu Maiorescu va organiza ample subscripţii publice pentru ajutorarea poetului, inclusiv, organizarea de conferinţe publice , cum a fost cea al lui Alecsandri la Ateneul din Bucureşti , fapt consemnat , după cum ne spune Perpessicius, în una din scrisorile trimise surorii sale Emilia Maiorescu-Humpel.
Şi l-a ajutat cu bani pe Eminescu.
Numai că nu a făcut-o dintr-o pornire generoasă (atâta vreme cât îşi nota cu scrupulozitatea unui Hagi Tudose în jurnalul lui ,,Însemnări zilnice’’ banii cheltuiţi pentru poet, ,, pe spezele mele’’) este departe de a fi fost pură generozitate, cât mai cu seamă , credem noi , un sentiment al vinovăţiei pe care, inconştient, îl simţea faţă de Poet.
Deşi Perpessicius susţine că ,, multe vor fi prilejuite , nici unul însă atât de categoric, ca în afecţiunea pe cea a purtat lui Eminescu’’ ( Perpessicius – Eminesciana, vol. 1, p. 13), avem mari îndoieli asupra purităţii sentimentelor Olimpianului. E adevărat că solicitudine s-a manifestat la Maiorescu faţă de Eminescu, dar abia după îmbolnăvirea Poetului.
Până la îmbolnăvire, ce-a făcut Olimpianul pentru Eminescu? Un salariu decent pentru munca de salahor (în timp ce confraţii lui de condei, Slavici şi Caragiale, se furişau de la datoria gazetărească, el rămânea să facă toată munca de la gazetă de la editorial la articolul de fond, cronica externă , ştirile interne), la Timpul.
O femeia angajată pe spezele Timpului, care să-i spele hainele şi să-i facă de mâncare, să-l scutească astfel de micile şi inerentele necesităţi existenţiale şi de toate mizeriile, la care era supus, trăind ca burlac, singur în sărăcia lui nu ar fi fost o gaură în bugetul conservatorilor. Dar de unde atâta mărinimie la aceşti lacomi şi perfizi.
Asta ar fi trebuit să facă Maiorescu pentru Eminescu. Dar nu a făcut, iar Poetul, din prea mare bun simţ, nu a cerut. Olimpianul sau nu vedea sau nu voia să vadă neputinţele omului Eminescu, care trăia ca un pustnic , fără ajutorul de bază pentru orice bărbat – femeia.
Era nevoit, cel mai adesea, să-şi rezerve o mare parte din timp pentru necesităţile existenţiale. Poate, de aceea a tânjit atât de mult Eminescu după o femeie văzut în Bălăuca, pe o Atât de fragedă(abstinenţa la bărbat induce sindromul – toate femeile sunt prinţese).
Abia după îmbolnăvirea Poetului s-a trezit generozitatea lui Zeus. Credem că Titu Maiorescu, spre a-şi menaja conştiinţa vinovată faţă de Eminescu, care intrat alături de Junimea conservatoare în politică ar fi trebuit să-l ajute frăţeşte. Dar nu. El i-a stors şi ultima vlagă de spirit la Timpul şi a manifestat generozitate abia după îmbolnăvirea lui.
Toată structura lui psihocomportamentală îl arăta a fi un duplicitar, un fariseu. Maiorescu era un cabotin pentru care a părea era mai important decât a fi. Încă de la începutul intrării sale pe scena culturală a vremii s-a dovedit a fi , ca toţi politicienii, un teatralist . Nu întâmplător îşi regiza intrările la Banca României din Iaşi, pe când îşi ţinea, aici, celebrele lui prelecţiuni populare, pozând în savant şi filozof, în faţa protipendadei ieşene şi mai ales a cuconetului.
Nu atât prelecţiunile în sine erau pasiunea lui, cât efectul scontat cînd îşi făcea intrarea în scenă. ,,Nu sosea decât cu două-trei minute înainte de ora fixată, povesteşte George Panu, venind, căuta ca publicul să nu-l vadă, sau cât mai puţin să-l vadă; la scară sărea repede din trăsură – care în genere era cu coşul ridicat, - se furişa incognito prin coridoare lăturalnice pentru a nu fi văzut de public şi se introducea în camera ale cărei uşi dădeau în salon. La un momnet dat - ora fix 2- un sevitor deschidea brusc amândouă canaturile uşei iar oratorul îşi făcea subit intrarea.(George Panu - Amintiri de la ,,Junimea’’ din Iaşi , Ed. Minerva , Bucureşti , 1998, pp. 7-8). Este evident, că omul nu avea nimic cu pasiunea pentru filozofie, cât mai ales cu pasiunea pentru imagine spre a-şi asigura, ca orice arivist, ascensiunea socială. Că are totuşi nişte merite în literatură şi filozofie, asta nu-l scuteşte de vinovăţia fariseismului pe care a manifestat-o în relaţia sa cu Eminescu şi nu numai.
Nu aderăm, întru totul la teza conspiraţionistă, dar regăsim în toată atitudinea lui Zeus faţă de poet un fariseism fatalist . Încercarea lui Titu Maiorescu de a face o ,,metafizică a geniului’’ nu-l disculpă de uitarea că şi geniul e om şi are nevoie de un minim de nevoi şi nu poate fi exploatat ca un robot , cum l-au exploatat conservatorii la Timpul.
În articolul Ironie, Caragiale avea să-i amintească lui Zeus, de tristul adevăr - sărăcia materială al lui Eminescu, de foamea pe care a îndurat-o şi de care nu i-a păsat. Este drept că Titu Maiorescu l-a ajutat, dar Junimea politică conservatoare ar fi putut găsi o modalitate de salarizare onorabilă pentru Poet, cum au găsit pentru atâţia fripturişti din veacul lui Eminescu şi cum se găsesc şi azi atâtea sinecuri, pentru atâtea secături ale clientelei politice.
E strigător la cer că nu sunt bani pentru salarii şi pensii, dar pentru otrepele politice se găsesc. O, amară ţară! ,, De ce nu vii tu Ţepeş, Doamne?’’ ,,De foame, scria Caragiale,în Ironie, nu pierea ce-i drept, dar trebuia să-şi măsure bucăţica pentru ca să-i ajungă şi pentru a doua zi; rupt şi zdrenţăros nu umbla; dar hainele şi le purta de două ori, întâi pe faţă şi-apoi pe dos, pentru că iarna ele trebuie să ajute plapomii.’’ (Şerban Cioculescu - Caragialiana, Ed. Eminescu, Bucureşti,1977, p.159). Nu de ajutor material, avea nevoie Eminescu, cum adesea scria Maiorescu în voluminosul său Jurnal ,,pe socoteala mea’’ , ci de o plată onestă pentru munca sa.
Teoria lui Maiorescu e în sine absurdă, anume că opera de artă nu poate fi evaluată material spre a fi retribuită. Cel care avea să lupte şi să câştige drepturile de autor, va fi practicul Caragiale. Majoritatea junimiştilor vor fi răsplătiţi cu varii sinecuri, chiar şi Eminescu trimis la studii la Berlin, dar când a început munca de salahor la Timpul, toţi junimiştii conservatori au uitat că mai trebuie şi răsplătit, măcar atât cât să nu ducă grija zilei de a doua zi, să nu se împrumute de la amici şi să fie mereu în situaţia umilă de datornic.
Dar Zeus, acuzat pe drept de unele gazete, anume că Eminescu a fost lăsat în mizerie, îl vedea pe Poet, în ,,Eminescu şi poezia lui’’ ca trăind ,, exclusiv în lumea ideilor generale ce şi le impusese şi le avea pururi la îndemână’’, uita pesemne că acest geniu, ,,de o covârşitoare inteligenţă’’, era o fiinţă umană şi ca orice fiinţă umană avea şi el nevoi instinctuale minime ce trebuiau satisfăcute măcar la modul decent, dacă nu la nivelul pe care şi.l permitea el.
Această situaţie mizerabilă, la care a fost supus Eminescu, îmi aminteşte de primul mare moralist al lumii, Socrate, care conştient de ajutorul dat concetăţenilor săi atenieni, prin sârguinţa cu care i-a învăţat maieutica adevărului, ceruse pentru prima şi ultima oară, la proces, un onorariu foarte modest, în comparaţie cu a sofiştilor, anume, să ia masa în pritaneu.
Eminescu s-a dovedit a fi pentru români, ceea ce a fost Socrate pentru atenieni – ,,un tăun’’ care înţepa la muncă ,,calul mare şi leneş al cetăţii’’. Asemănarea cu Socrate , nu este întâmplătoare, căci cine la citit pe Eminescu , poate a-l socoti, alături de Socrate, primul mare filozof şi primul mare moralist al romînilor şi chiar al lumii.
Toată munca sa de la Timpul se constituie într-un amplu proiect moralizator şi, prin asta, Eminescu poate fi numit, fără suspiciunea de a-i face o apologetică nemeritată, ca primul mare moralist român şi unul din marii moralişti ai lumii.
Dacă citim sau recitim dialogul lui Platon, parcă-l vedem aievea pe Eminescu descris asemenea lui Socrate de un Platon al românilor, ca fiind un acelaşi moralist ca şi Socrate ,,care niciodată nu s-a abătut de la dreptate de teama morţii’’. Dacă e să presupunem un asemnea Platon , îl vom presupune pe Maiorescu, drept un Platon al românilor (asemănarea e posibilă măcar prin descrierea caracterului eminescian care se aseamănă atât de izbitor cu cel al lui Socrate ) ,, Cine-şi dă seama de o asemenea înţelege îndată că nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulţi oameni. Luxul stării materiale , ambiţia, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale.’’ ( Titu Maiorescu, Din critice, Ed. Tineretului, Bucureşti ,1967, p. 273) .
Adevărat grăieşte Zeus, dar un salariu onorabil, la Timpul, l-ar fi scutit de umilinţa veşnicilor împrumuturi şi de timpul pierdut cu chivernisirea banilor. De aceea, din acest punct de vedere discursul lui Maiorescu îmi apare ca fariseic, un discurs specific politicianului şi nu a filosofului şi criticului literar. Dacă Eminescu plutea, asemenea lui Socrate deasupra norilor ( despre faptul că Socrate era cu capul în nori o spune Aristofan în comedia ,,Norii’’), stătea la îndemâna politicianului şi omului practic Maiorescu să-l scutească de mizeriile unei vieţi silnice.
Faptul că i-a dejucat, în modul acela sadic, ultima şansă i de a-şi găsi un ajutor practic, prin căsătoria cu Veronica, (Eminescu avea nevoie, cum toţi avem nevoie de o femeie, ca ajutor), aici îi găsim lui Maiorescu marea eroare umană. Eminescu nu ar mai fi fost ce a fost, cum încearcă Maiorescu să-şi consoleze conştiinţa încărcată şi să ne amăgească?! Noi credem că ar fi realizat mult mai mult, dacă criticul nu-i dădea lovitura de graţie în ziua de 28 iunie 1983, mărturisindu-i, în modul cel mai josnic despre aventura Veronicăi cu cel mai bun prieten al Poetului - Caragiale. Pentru Eminescu aflat în stare depresivă a fost pumnalul înfipt mişeleşte în inimă de cel care ar fi trebuit să-l menajeze. În puritatea lui de poet, Eminescu nu a putut suporta ideea trădării celor mai apropiaţi de sufletul lui. El credea cu tot sufletul în puritatea iubirii şi a prieteniei. De acea, dincolo de viziunile conspiraţioniste ale unor exegeţi, îl găsesc ca principal vinovat pe acest infam Maiorescu.
Eminescu nu plutea şi cu trupul deasupra lumii, cum încearcă, în modul lui caracteristic, neonest, a se dezvinovăţi Maiorescu . Existenţa umană reclama un minim de subzistenţă, care i se cuvenea cu prisosinţă. Dar Maiorescu de la înălţimea Olimpianului nu voia să vadă crudul adevăr. În aceeaşi viziune asupra ,,metafizicii geniului’’, din care transpare un absurd cinism, el spune: ,,A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuinţa o expresie nepotrivită cu individualitatea lui şi pe care cel dintâi a respins-o.[…] Să fi avut ca redactor la Timpul mai mult decât a avut, să fi avut mai puţin, pentru micile lui trebuinţe materiale tot atâta era. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepţiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna(Sic!) ’’ (ibid., pp. 272-273).
Rămâi crucit şi profund mâhnit de câtă lipsă de inteligenţă emoţională a putut să dea dovadă Zeus, de cât cinism a dat dovadă în relaţia sa cu Poetul. Eminescu era mereu datornic la amici, îşi consemna cu scrupulozitate datoriile pe care le avea de achitat faţă de prieteni, se îngrijea singur de mutatul de la o gazdă la alta, trăind în chilii ,, sub nişte bolţi scunde afumate’’, de unde, adesea, iarna îl gonea frigul de-acasă şi mergea la cafenea să se încălzească. El visa, aşa cum consemnează Vlahuţă în ,,File rupte’’, la o casă pentru artişti. ,,Toată ziua aceea am stat împreună şi am făcut planuri. Atunci am zidit noi o casă pentru artişti , - un adevărat palat.[…] Seara, însă, la birt, a trebuit să ne facem socotelile, pentru că toată averea noastră efectivă se încheia în trei lei, şi vroiam s-avem şi de-aici , mai ales un excedent … pentru ţigări ’’( Augustin Z. N. Pop – Pe urmele lui Eminescu, Ed.Sport -Turism, Bucureşti , 1978, p. 262).
Visul lui Eminescu şi al lui Vlahuţă de a construi o casă pentru artişti a rămas doar un vis. Casa pentru artişti, la care visase Eminescu să locuiască, aşa cum visa Socrate să mănânce în pritaneu, s-a dovedit a fi mormântului lui. ,,El nu a fost când era, el e când nu e.’’ ( Muşat şi ursitoarele, în Opere alese II, pp. 484-488). Mâine, 15 iunie 2011 se împlinesc 122 de ani de la moartea poetului naţional. (din volumul în pregătire ,,M. Eminescu , filosof’’ )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu