Când am citit,
prima oară, cartea lui Ioan Petru Culianu - Eros și magie, 1484 , am rămas uimit
de concretizarea în viitor a ceea ce unii savanți își
imaginau cu secole în urmă. Oare creăm noi înșine realitatea
viitoare? Este posibil ca gândirea imaginară virtuală
să se concretizeze și să se materializeze în viitor? În
fond, toată existența - lumea noastră biologică
este o creația a lumii virtuale, existentă într-o
ortoinformație (Mihai Drăgănescu) , respectiv pentru lumea biologică
o lume virtuală existentă în spermatozoid și ovul.
O lume virtuală proiectată în viitor ca o
realitate încarnată.
Și gândirea umană , la fel ca genomul,
generează realități viitoare, pe care, datorită vieții noastre scurte,
nu le mai întâlnim sau uităm că noi înșine cândva am dorit și
am gândit obsesiv ceva și dintr-odată ceea ce am gândit și am
dorit s-a materializat, dar nu așa cum am vrea, ci în moduri
surprinzătoare pentru noi.
Este posibil ca
viitorul să fie în noi înșine, dar ca niște Casandre să nu credem
în propriile noastre dorințe imaginare! Și totuși
ceea ce și-a imaginat un savant cu mai bine de
cinci secolele avea să se petreacă aievea în secolul XX. Am putea
afirma că gândirea imaginară virtuală construiește o
realitate viitoare. Chestiunea nu se petrece numai la nivel individual,
național, continental ci și chiar global. Nu, nu e vorba aici
de filozofii oculte, de ghicitul în cărțile de tarot
sau în stele; e vorba de gândire imaginară.
Să fie gândirea
purtătoarea unei energii ce se concretizează în realități viitoare?
Atunci viitorul omenirii este sumbru, căci noi, prin gândirea
imaginară, generăm realități viitoare. Chestiunea aceasta,
a lumii virtuale ce se reproiectează mereu în viitor,
mi-a amintit de magnifica lucrarea a lui Ioan Petru
Culianu care redă ,,o predestinare
medievală” ce avea să se împlinească în
evenimentele secolului XX.
Este oare
o ,,întâmplare” că visul de stăpânire a lumii s-a născut în mintea
unui german în urmă cu patru sute de ani, în perioada reformei? Ce
legătură ar putea fi între evul mediu şi marile conflagraţii ale secolului XX?
Să-l lăsăm, dar, pe Ioan Petru Culianu să ne
arate legătura istorică…,,Trăim încă într-un
apendice secularizat al Reformei, ca să spunem aşa, şi, îndeaproape privind
lucrurile, multe fenomene ale epocii noastre cărora nu le-am căutat niciodată o explicaţie istorică decurg
din marile conflicte spirituale şi politice din secolele al XVI-lea
şi al XVII-lea. Ne-am obişnuit să considerăm cu totul normale progresele
tehnologiei militare şi cursa înarmărilor. Am fi cu atât mai
surprinşi să descoperim că ele sunt imputabile
veacului al XVII-lea, în primul rând
unui personaj foarte celebru la vremea sa, dar căruia puţini îi mai ştiu
numele: chimistul Johann Rudolf Glauber.
Profund afectat de evenimentele
războiului de treizeci de ani (1618 – 1648) dintre Statele catolice şi Statele
protestante, Glauber a ajuns la concluzia - de natură religioasă
cât şi practică – după care nu există decât o singură putere capabilă
să asigure ordinea şi pacea în Europa: Germania.
Pentru a atinge acest scop trebuia ca Germania să fie declaratămonarhie mondială ; întru aceasta
trebuia mai întâi ca ea să-şi stabilească supremaţia militară şi economică
asupra restului pământului, ceea ce n-ar fi putut face decât
dezvoltându-şi o tehnologie militară mai avansată. […] Soluţia-i
strategică este desigur mai interesantă şi ne oferă cheia spre a înţelege
originea cursei înarmărilor.
Glauber preconizează folosirea
armei chimice nu numai pentru garantarea supremaţiei militare, ci şi pentru a
frâna înaintarea turcilor în Europa. Creează el însuşi o armă mai eficace decât
praful de puşc , şi anume nişte tuburi cu presiune prin care se puteau
pulveriza acizi asupra armatei duşmane şi, deopotrivă, grenade şi bombe cu acid
care permit cucerirea fortificaţiilor adversarului. […] Glauber îşi dă seama că
secretele noilor arme vor sfârşi în mod fatal prin a fi cunoscute de
adversari – fie de turci sau alţii. De aceea, închipuie existenţa unui
grup de savanţi - oameni dotaţi cu inteligenţă rapidă şi pătrunzătoare a
căror singură sarcină
trebuie să fie dezvoltarea şi
perfecţionarea armamentelor din ce în ce mai sofisticate.
Caracterul războiului se va
schimba complet: el nu va mai fi câştigat de forţa brutală, ci de inteligenţa
savanţilor:
Forţa va face loc artei, căci arta
izbuteşte uneori să înfrângă forța.”
Previziunile lui Glauber erau menite a
se dovedi exacte: nu numai că Germania încercă de mai multe ori, fără
succes, să obţină
monarhia lumii,
dar caracterul războiului modern se
schimbă efectiv într-atât, încât el nu se mai desfăşoară aproape
deloc pe teren, ci în laboratoarele marilor puteri.’’ .(Ioan Petru
Culianu – Eros şi magie în Renaştere, 1484. Ed. Nemira , București, 1999,
p.288).
În 1969, anul de apogeu a
societății socialiste multilateral dezvoltate, apărea la
Editura pentru literatură, București, romanul eseu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. Autorul stătea cu sufletul
prins în pioneze de teama că cenzura comunistă îi va respinge
romanul.
Cum a trecut această bizară carte
de cenzura comunistă e greu de închipuit. Dar poate că scriitorul
Matei Călinescu, emigrat ulterior în SUA, a mizat pe ignoranța
cenzorilor? Nu! A plasat personajul în lumea românească
interbelică.
Totuși aprobarea, la
vremea aceea, părea neverosimilă. Matei Călinescu consideră că
aprobarea ducea inerent la o irelevanță a subversiunii, căci era
aprobată de un cenzor comunist și cum ar putea trece atât de lesne de
cenzura draconică o carte subversivă?!
Așadar, după judecata cenzorilor,
comportamentul și opiniile lui Zacharias Lichter erau
ca spusele unui nebun - nimeni nu crede ce spune personajul din
carte. Zacharias Lichter le apărea cenzorilor,
probabil, ca unul din acei bufoni care puteau spune
orice la curtea regilor; toți râdeau dar nimeni nu-i lua în serios.
Matei Călinescu imaginează, în ,,această stranie cărticică” cum o numește însăși autorul, un personaj, ca cel
din imagine de mai sus, cu intenții clar subversive la adresa societății
comuniste.
Zacharias Lichter refuză categoric
să se înscrie în normele societății socialiste
multilateral dezvoltate statornicite – refuză să muncească.
N. Steinhardt îl
menționează pe ZL în Jurnalul fericirii la testamentul politic, vorbind despre trei moduri de
rezistență împotriva comunismului: ,, Aceasta ar fi modul respingerii sistemului, prin scandal,
prin autoamăgire, prin nesupunere, printr-o totală neparticipare la viața
normală în comunism.” (MC – Prefață la ediția a treia).
Dar erau oameni ai străzii -
boschetari - în comunism? Imposibil! Miliția veghea ca toată
lumea să fie încadrată în stup. N-aveai de lucru? Îți găseau
imediat loco sau te trimiteau la canal. Dar nebunilor sau
celor ce simulau nebunia nu aveau ce le face. Erau mulți purtători de buletin
cu dungă roșie pe vremea aceea.
Autorul îl descrie pe
Zacharias Lichter, astfel: ,, Bântuind de
ani de zile, cu silueta lui groasă și strâmbă, străzile și
parcurile orașului, atrăgând atenția printr-un aspect mizer, de cerșetor
zdrențăros, dar și o purtare insolită și parcă ostentativă, el a
sfârșit prin a fi una din figurile familiare și pitorești a căror
absență mai îndelungată ar fi fără îndoială, remarcată și resimțită,
poate, chiar cu o anumită nostalgie.” (Matei Călinescu -
Viața și opiniile lui Zacharias Lichter(Portret), Ed.
Polirom , Iași , 1995, p. 15).
Când am citit această carte
insolită prin 1995, nu-mi închipuiam că o creatură ca
aceea imaginată de scriitor ar putea fi văzută în
realitate, în carne și oase, în zilele noastre. Cartea m-a
fascinat atât prin personajul insolit, dar mai ales
prin noua viziune morală propusă de autor
personajului său - aceea a libertății depline în care
omul se eliberează de orice manifestare a
,,spiritului posesiunii” .
Cine în zilele
noastre, când toată lumea crede că fericirea constă în casă,
mașină, piscină, vacanțe de vis, iPhone, iPad, plasmă, vila la mare,
bani, etc., ar renunța la toate acestea, ca personajul lui
Matei Călinescu, pentru libertatea absolută ?
Cine ar avea acest iluzoriu curaj să-și suprime
orice dorinţă materială şi să rătăcească ca Zacharias
Lichter? Personajul lui Matei Călinescu
descoperise adevărata condiție umană -
aceea a libertății totale – libertatea clovnului sau a
bufonului ce își bate joc și râde mefistofelic de toată
această lăcomie umană. Prin asta, Zacharias Lichter și-a
depășit condiția umană, a devenit superior oricărei ființe
sociale - un mic zeu ,,iluminat și ars de flacăra lui Dumnezeu”.
Întâlnisem,
după revoluție, mulți oameni ai străzii, bărbați și femei,
alcoolici inveterați , inși cu nevroze trăind drame
insolubile numai de ei știute, dar
niciodată nu am crezut că voi întâlni ,,creatura” lui Matei
Călinescu - revoltatul social care își râde
în sine de lumea hâdă. ,,Toți oamenii sunt clovni!” exclamă personajul lui Matei Călinescu. Noi râdem de el,
dar adevăratul râs numai în sinea lui se dezlănțuie.
În fața
unui asemenea personaj rămânem perplecși. Ce
ființă umană s-ar putea apropia de omul maimuță? Dacă pe un
animal îl luăm în brațe și-l mângâiem ca pe un copil,
pentru omul acesta simțim un imens dezgust.
Nu putem suporta mizeria fizică umană dar pe
cea animală o suportăm fără a dezgustați. Dar
mizeria morală?! Căci oricât de spilcuiți sunt aleșii
noștri mizeria morală iese la iveală ca jegul .
Dacă la extrema
de jos găsim mizeria fizică, la extrema de sus
vedem mizeria morală. Cine este mai de înțeles și de
iertat - acest personaj , ciudat care refuză socialul sau
politicianul veros, care promite prin sloganuri -
să trăiți bine și ne face să trăim tot mai
rău?!
Zacharias Lichter o
știa din experiența de cerșetor ce javră ordinară
este omul și o exprimă în consecință: ,,Nimic nu poate fi mai dezgustător – spunea el - decât gestul
milei făcut de jigodia cu chip omenesc, dar cu sufletul mai scârnav decât
o unghie murdară.” (Matei Călinescu - Viața și opera lui Zacharias Lichter,
Ed. Polirom, Iași, 1995, p. 52).
Am crezut, după
spusele autorului, că un asemenea personaj doar în
societățile dictatoriale cu lumile lor opresive , sordide și
întunecate se pot naște, dar m-am convins
că un Z.L. poate apărea și în democrație
când democrația tinde să devină fieful unei oligarhii
- ca cea portocalie și nu mai există pentru individ
nicio speranță.
Refuzul de a se
alinia socialului reflectă la personajul în
cauză un profund sentiment mizantropic - el nu mai crede în
om și binefacerile creațiilor sale: el s-a
întors la natura animală, trăiește inocența adamică și refuză
cu osârdie să mai mănânce din
pomul otrăvit al cunoașterii binelui și răului. ,,Vara îi plăcea să doarmă prin parcuri, fie pe iarbă, ascuns după
vreun tufiș, fie, când era mai răcoare, pe câte o bancă. Când avea insomnii se
urca într-un arbore și sprijinit de o ramură mai viguroasă,
medita sau se ruga” (ibid. pp. 40-41)
Privesc fascinat la acest bărbat! Pare a avea o
figură de intelectual, nu primitivă sau
abrutizată de alcool, ci mai degrabă inocentă.
Văzut de aproape omul pare a fi încarnarea
lui Zacharias Lichter coborât direct din cartea lui Matei Călinescu,
un rătăcit în această lume ca evreul rătăcitor -
o creatură gândită în urmă cu 40 de ani și
născută în zilele noastre.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
