De fiecare dată când merg la gară să aștept pe cineva la tren, ori să petrec vreo rudă care pleacă, am o strângere de inimă, o senzație sufocantă a sfârșitului, a plecării din această lume.
Trenul care vine sau trenul care pleacă îmi induce două stări extreme, fie a bucuriei în așteptarea întâlnirii cu cineva drag, fie a despărțirii de cineva drag.
În toată viață nu mi-au plăcut trenurile care plecau din gară, ci doar acelea care veneau. Viața mea a fost legată mereu de trenuri, mereu am plecat de acasă - știi când pleci , dar niciodată când vii. Și dacă mai vii!
La început a fost o bucurie de a pleca. Și oare pe care adolescent nu-l tentează bucuria aventurii în lume. Singur și independent, de capul meu, doar eu cu mine și micul geamantan - fără dădăcirea mamei, fără asprimea tatălui.
Prima oară, ei bine, când am plecat în prima mea aventură singur, a fost demult, tare demult, într-o iarnă, cu ninsori la fel de abundente sau poate mai abundente ca anul acesta..., de la Iași la Bacău, o noapte de iarnă în care eram gata să mă pierd prin nămeți, prin noapte și orașul străin. Acum nu-mi mai face plăcere nici trenul care vine. Toate au îmbătrânit odată cu mine... și odată cu mine acele fete minunate ce abia dădeau în floare și care dădeau atâta farmec vieții...
Vasile Anton , Iași, 21 martie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu